Fără niciun avertisment, un milionar a hotărât să viziteze casa menajerei sale

Casa Iuliei era mică, din chirpici, cu acoperișul înclinat și gardul ruginit. Poarta scârțâia ușor când a împins-o, iar în curte mirosea a lemn ud și a pâine caldă. Pe o sfoară erau întinse câteva haine de copil, iar o jucărie stricată zăcea lângă trepte. Emil a rămas pe loc, privindu-le fără să înțeleagă.

N-a apucat să bată la ușă, că o voce subțire s-a auzit dinăuntru.

– Mamii, vine cineva!

Ușa s-a deschis încet, iar Iulia a apărut în prag. Părea uimită și, pentru o clipă, fața ei a trecut prin toate emoțiile posibile: teamă, rușine, surpriză.

– Domnule Dima?… Ce… ce faceți aici?

– Bună dimineața, Iulia. Am trecut doar să văd cum mai ești.

Ea a clipit des, ca și cum încerca să se asigure că nu visează. Purta un halat subțire și avea părul prins la spate. În spatele ei, un băiețel de vreo șase ani se uita curios, ținând în mână o mașinuță ruptă.

– Nu știam că aveți un copil, a spus Emil, sincer surprins.

Iulia a tăcut. S-a uitat în jos și și-a mușcat buza.

– Nu e ceva de ascuns, dar… n-am vrut să încurc lucrurile.

– Să le încurci?

– Munca. N-am vrut să par că cer favoruri.

Emil a simțit un nod în gât. În mintea lui, imaginea femeii care îi ștergea zilnic biroul, mereu calmă și tăcută, se amesteca acum cu chipul acelui copil.

– Pot să intru? a întrebat el cu o voce mai blândă.

Iulia a dat din cap și s-a dat la o parte. În casă era curat, dar modest. O masă mică, două scaune, un frigider vechi și pereți pictați cu creioane colorate. Pe un raft erau câteva cărți de povești și o fotografie cu un bărbat în uniformă militară. Emil s-a apropiat instinctiv.

– Soțul tău?

– A fost. A murit acum patru ani, în accident.

Pentru prima dată, tăcerea dintre ei n-a fost jenantă. A fost grea, plină de gânduri nespuse. Emil și-a dat seama că femeia asta, care nu ceruse niciodată nimic, ducea de fapt o povară uriașă.

Băiețelul a venit lângă el, ținând mașinuța stricată.

– Domnule, puteți să mi-o reparați?

Emil a zâmbit, a îngenuncheat și a privit jucăria. În viața lui plină de afaceri și contracte, nimeni nu-l mai întrebase ceva atât de simplu.

– O încercăm împreună, bine?

Câteva ore mai târziu, mașinuța mergea din nou. Iulia îi pregătise o cafea și, în timp ce o bea, Emil se gândea la tot ce ratase în viață, fugind mereu după bani și succes.

– Știi, Iulia, cred că n-am mai băut o cafea adevărată de ani buni.

Ea a zâmbit, timid.

– Poate pentru că n-ați mai avut timp s-o savurați, nu pentru că n-a fost bună.

Vorbele ei l-au lovit direct în suflet. În clipa aceea, Emil a înțeles ceva simplu, dar profund: uneori, cei mai bogați oameni sunt cei care nu au aproape nimic, dar știu să trăiască cu inimă curată.

Când a plecat, copilul i-a făcut cu mâna, iar Iulia i-a mulțumit din priviri. Pe drum, Emil n-a pornit radioul. Liniștea din mașină era plină de sens. Pentru prima oară în mulți ani, nu se mai simțea singur.

În zilele care au urmat, a început să schimbe lucruri. A vizitat orfelinate, a crescut salariile angajaților și a cumpărat o casă nouă pentru Iulia și fiul ei. Dar cel mai important, a învățat să-și deschidă sufletul.

Pentru că adevărata avere nu era în conturile lui, ci în zâmbetul sincer al unei femei care nu încetase niciodată să creadă în bunătate.