Am scos din apă trupul unui pui mic de urs

Ursulețul, pe care-l crezusem pierdut, a tresărit brusc. M-am speriat atât de tare încât am scăpat aproape din mâini micuțul trup umed. A deschis gurița și a scos un sunet slab, ca un geamăt. Trupul îi tremura, iar ochii i se mișcau încet, ca și cum abia ar fi învățat din nou să vadă lumina.

Am căzut în genunchi lângă el și i-am pus palma pe piept. Se simțea o bătaie slabă, dar era acolo. Trăia! Inima mi s-a strâns de bucurie. Am început să-i frec blănița udă, să-i suflu aer cald peste botic, ca să-l încălzesc.

Râul, rece și întunecat, părea că-și retrage apele, ca și cum ar fi știut că pierduse o luptă. Vântul bătea ușor printre crengi, iar undeva, în depărtare, se auzeau păsările țipând. Totul părea să prindă viață din nou.

După câteva minute, puiul s-a ridicat ușor, sprijinindu-se de mâinile mele. Era firav, dar voința din privirea lui m-a lăsat fără cuvinte. Nu știam ce să fac. Nu puteam să-l las acolo, dar nici să-l duc acasă nu era o idee bună. Totuși, ceva în mine îmi spunea că nu pot pleca fără el.

Mi-am scos haina și l-am înfășurat bine, ca să nu-i fie frig. L-am ținut strâns la piept și am pornit spre cabana mea de lângă pădure. Pe drum, puiul ofta din când în când, iar eu îi șopteam:

— Gata, micule… ești în siguranță acum.

Ajuns acasă, l-am pus pe o pătură lângă sobă. Am aprins focul și am încălzit puțin lapte. Nu știam dacă un urs bea lapte dintr-o cană, dar am încercat. Spre surprinderea mea, a început să lingă încet marginile, tremurând din toată ființa.

Zilele au trecut, iar ursulețul, pe care l-am botezat Bruno, și-a revenit complet. Îl vedeam alergând prin curte, jucându-se cu o bucată de lemn sau încercând să se cațere pe buturugi. În fiecare dimineață venea lângă mine și se ridica pe lăbuțele din spate, cerând mâncare sau atenție.

Vecinii au început să audă povești despre mine și despre „ursul ăla mic din curte”. Unii râdeau, alții mă sfătuiau să-l duc înapoi în pădure. Dar eu simțeam că între mine și Bruno se formase ceva mai mult decât o simplă legătură între om și animal. Era recunoștință. Era o prietenie curată.

Într-o seară, pe când cerul se înroșea, am auzit zgomote în pădure. Bruno s-a oprit brusc și a început să mârâie ușor. Din întuneric, au apărut doi urși mari. Mama lui și, probabil, tatăl.

Bruno a scos un sunet scurt, un fel de chemare. Inima mi s-a strâns. M-am dat încet înapoi, știind ce urmează. Puiul s-a întors spre mine, m-a privit lung, apoi a alergat spre ei. Mama urs l-a mirosit, l-a lins ușor pe cap, iar apoi au pornit toți trei încet spre pădure.

Am rămas nemișcat multă vreme, privind cum dispar printre copaci. În aer se simțea un amestec ciudat de bucurie și durere.

În noaptea aceea, am ieșit din nou la râu. Apa curgea liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar pentru mine, totul se schimbase. Într-un fel, acel ursuleț mi-a arătat ceva ce uitasem: că viața, oricât de grea ar fi, merită salvată, merită trăită.

Și poate că nu toți urșii care cad în râu au norocul să fie văzuți la timp, dar fiecare faptă bună, cât de mică, se întoarce cândva. Eu doar am întins mâna. Dar ceea ce am primit înapoi a fost mult mai mult: o lecție despre curaj, iubire și despărțire.

De atunci, de fiecare dată când aud vuietul apei, îmi amintesc de Bruno. Și zâmbesc. Pentru că unele minuni nu se uită niciodată.