Tata mi-a spus să fac dușuri reci folosind săpunul pe care mi l-a dat

…pentru curățarea chimică a echipamentelor industriale! E coroziv! Ai pielea roșie, iritată? Te ustură?!”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. M-am uitat la bucata de „săpun” din mâna lui — gri, tare, cu un miros înțepător pe care îl ignorasem de atâtea ori, crezând că așa trebuia să fie.

„Dar… tata mi-a zis… că e un săpun special pentru mirosurile mele…” am murmurat, în timp ce gâtul mi se strângea.

„Dragă, asta nu e neglijență. E… e ceva mult mai grav”, a spus el, trăgându-mă spre canapea. Mi-a atins brațele ușor — erau acoperite de iritații, pe care le ascunsesem cu mâneci lungi. Îmi ardea pielea de la fiecare duș, dar crezusem că „așa trebuie să fie când cureți murdăria.”

Am început să tremur. Întrebarea care mi se încolțise în minte de săptămâni întregi a căpătat acum o formă clară: de ce părea tata să mă urască?

De ce mama, femeia care mă protejase toată copilăria, nu intervenea?

În acea seară, iubitul meu a luat bucata de substanță și a căutat-o pe internet după codul scrijelit pe margine. Confirmarea a fost năucitoare: era un detergent industrial folosit în curățătoriile de piese auto — destinat obiectelor, nu oamenilor.

Am simțit un gol în stomac. M-am dus direct la mama, tremurând, cu mâinile acoperite de urme vizibile. I-am pus produsul în față și am întrebat-o: „Știai ce e asta?”

Privirea ei s-a întunecat. A oftat, și pentru prima dată în viața mea, nu a mai jucat rolul mamei protectoare. „Da,” a spus, încet. „Am știut. Dar n-am știut cum să opresc totul. Și… n-am avut curaj.”

„Să oprești ce, mamă? Ce e asta? Ce-a fost tot teatrul ăsta?!”

A închis ochii și a izbucnit în lacrimi. „Tatăl tău… nu te-a vrut niciodată. A vrut un băiat. Și când ai crescut și ai început să semeni cu mine, a început să te disprețuiască. Mi-a spus că o să ‘scoată toată murdăria din tine’. Am crezut că exagerează. Dar când am văzut ce ți-a dat… am fost la un pas să plec. N-am avut unde. Eram blocată.”

Nu am putut să-i răspund. Lacrimile îmi curgeau în tăcere. M-am ridicat. M-am dus în camera mea și am început să împachetez. Iubitul meu a venit după mine, mi-a luat mâinile în ale lui și mi-a spus: „Nu te mai întorci aici. Niciodată.”

În noaptea aceea, am plecat. N-am luat decât câteva haine, laptopul și telefonul. În zilele următoare, am fost la spital. Diagnosticul? Dermatită chimică severă. A trebuit să fac tratament luni de zile.

Dar vindecarea adevărată a venit mai târziu, când am înțeles un adevăr greu de acceptat: nu toți părinții își iubesc copiii. Nu toți oamenii care te cresc merită un loc în viața ta.

Astăzi locuiesc cu iubitul meu într-un apartament luminos, în care dușurile nu dor. În care sunt întrebată dacă mi-e bine, nu certată că „miros urât.” Iar în baie, pe raft, e un singur lucru: un săpun simplu, natural, cu miros de lavandă — pe care l-am ales eu.