„Ginerele meu a strigat: «Iar mănâncă baba asta inutilă?»

Telefonul a sunat de două ori.

„Doamnă Radu?”, a răspuns o voce calmă.

„Sunt eu, Sofia”, am spus. „Trebuie să ne vedem. Mâine dimineață.”

A fost o pauză scurtă.

„Am înțeles. Veniți la nouă.”

Am închis telefonul și, pentru prima dată după mult timp, am dormit adânc.

Dimineața, casa era liniștită. Prea liniștită. Emilia și Marian plecaseră deja la muncă. Copiii erau la școală.

Mi-am făcut o cafea și m-am așezat la masa din bucătărie.

Masa mea.

Am privit în jur și mi-am dat seama de un adevăr simplu: nimic din ce era acolo nu fusese adus de ginerele meu. Nici casa. Nici mobilierul. Nici conturile.

Totul era al meu.

La ora nouă fix, stăteam în biroul avocatului.

Daniel Mureșan a deschis un dosar gros și m-a privit peste ochelari.

„Doamnă Radu, după moartea soțului dumneavoastră, toate bunurile au rămas pe numele dumneavoastră. Casa. Terenul. Economiile. Conturile.”

Am dat din cap.

„Știu.”

„Mai mult”, a continuat el, „ginerele dumneavoastră figurează ca împuternicit pe un cont. Doar unul. Un cont pe care dumneavoastră l-ați deschis ca să ajutați familia.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

„Vreau să-l închid.”

Avocatul nu a părut surprins.

„Este dreptul dumneavoastră. Imediat.”

Am semnat.

A doua zi dimineață, Marian a primit telefonul.

Banca.

Contul era blocat. Cardurile nu mai funcționau. Ratele nu mai puteau fi plătite.

Seara, când s-au întors acasă, nu a mai râs nimeni.

Marian era roșu la față, nervos.

„Ce-ai făcut?!”, a strigat la mine.

L-am privit calm, din capul mesei.

„Am pus lucrurile la locul lor.”

Emilia a izbucnit în plâns.

„Mamă… de ce n-ai spus nimic până acum?”

M-am ridicat încet.

„Pentru că am fost ocupată să vă țin pe toți în spate.”

Le-am spus că casa este a mea. Că, începând de luna viitoare, vor plăti chirie sau vor pleca. Că banii mei nu mai sunt ai lor.

A fost liniște.

Marian nu a mai scos un cuvânt.

După trei luni, s-au mutat.

Casa a rămas din nou liniștită.

Dar nu goală.

Pentru că, pentru prima dată după ani întregi, am mâncat liniștită la masa mea.

Și nimeni nu a mai îndrăznit vreodată să mă numească inutilă.