Soțul meu și-a dus amanta la hotel. Imediat am trimis numărul camerei mamei lui

Ușa s-a deschis complet sub mâna tremurândă a mamei lui.

— Dă-te la o parte, Mihai, a spus Elena cu o voce calmă, dar tăioasă.

El n-a mișcat. Gheorghe l-a împins ușor, suficient cât să intre toți. Camera mirosea a parfum dulce și a vin scump. Pe masă era o sticlă desfăcută, două pahare și o cutie cu bomboane. Detalii mărunte, dar fiecare era o palmă.

Irina stătea lângă pat, încremenită, cu o rochie prea subțire pentru rușinea din aer.

— Tu cine ești? a întrebat Elena, privind-o drept în ochi.

— Eu… eu sunt… o colegă, a bâiguit femeia.

Mihai a deschis gura, dar Gheorghe l-a oprit cu un gest scurt.

— Ajunge, a spus el. De ani de zile ne minți pe toți?

Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă. Mihai s-a așezat pe marginea patului, ca un copil prins cu minciuna.

— Nu e ce credeți… a început el.

— Ba exact asta e, am spus eu. Și știi ce doare cel mai tare? Nu hotelul. Nu ea. Ci faptul că ai venit acasă în fiecare zi și ne-ai privit în ochi.

Irina a început să plângă. Maria i-a întins o batistă, din reflex, apoi s-a oprit, rușinată de propriul gest.

— Ieși, a spus Elena. Acum.

Irina n-a comentat. Și-a luat geanta și a ieșit cu capul plecat. Ușa s-a închis în urma ei cu un zgomot sec, definitiv.

Mihai a rămas singur cu noi. Un bărbat de patruzeci și doi de ani, micșorat de propriile alegeri.

— Lucia, te rog… a șoptit el.

— Nu, i-am răspuns. Nu acum. Poate niciodată.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum, Dan mi-a pus mâna pe umăr. N-avea nevoie de cuvinte.

A doua zi, Mihai n-a venit acasă. A trimis un mesaj scurt: „O să stau o vreme la ai mei.” I-am răspuns la fel de scurt: „Ia-ți lucrurile când Ana nu e acasă.”

Au urmat săptămâni grele. Lacrimi pe furiș. Discuții cu Ana. Întrebări la care nu există răspunsuri perfecte. Dar, încet, ceva s-a schimbat. Aerul din casă era mai curat. Nu mai așteptam pași pe hol. Nu mai verificam telefoane.

Am făcut socotelile. Salariul lui, minus. Rata la bancă, plus. N-a fost ușor. Dar m-am descurcat. Biroul a început să meargă mai bine. Oamenii simt când ești drept.

După trei luni, Mihai a cerut să vorbim. Ne-am întâlnit într-o cafenea banală, lângă bloc. A venit cu ochii obosiți și cu mâinile goale.

— Am greșit, a spus. Am pierdut tot.

L-am privit calm.

— Nu. Ai ales. Și eu aleg acum altceva.

Divorțul a fost simplu. Fără scandal. Fără lupte pe bani. Am păstrat apartamentul. El a acceptat. Poate din vină. Poate din oboseală.

Într-o seară, Ana m-a îmbrățișat din senin.

— Mami, ești mai puternică decât crezi, mi-a spus.

Atunci am știut că, oricât de dureros a fost, adevărul m-a salvat. Nu l-am căutat. A venit singur, sub forma unei uși de hotel.

Și n-a mai fost nevoie să bat a treia oară.