NORA I-A RAS CAPUL SOACREI SALE ÎN VÂRSTĂ „DE GLUMĂ”

Andrei a rămas nemișcat în prag. Nu scotea niciun sunet, dar privirea lui spunea totul. Karina a încercat să zâmbească, însă zâmbetul i s-a frânt la jumătate.

— Dragule, era doar o glumă… — a început ea, dar vocea i s-a pierdut în aer.

— O glumă? — a spus el rar, apăsat. — Să râzi de o femeie care ți-a fost ca o mamă?

Maria a lăsat cârpa jos și a făcut un pas înapoi. Leti s-a furișat spre ușă, încercând să dispară fără zgomot, dar podeaua a scârțâit trădător.

— Ieșiți amândouă — a spus Andrei, fără să le privească.

Tonul lui era calm, dar rece ca lama mașinii de tuns care încă bâzâia în mâna Karinei.

Karina a închis aparatul și l-a pus pe masă.
— Te exagerezi… era o prostioară, o joacă…

Andrei a făcut un pas spre ea.
— O joacă e când râdem împreună. Ce-ai făcut tu e umilință.

Doamna Amalia și-a ridicat mâna ușor, de parcă voia să-l oprească.
— Las-o, Andrei. Nu merită supărarea ta. Ce s-a pierdut azi nu se mai câștigă cu ceartă.

Andrei s-a întors către mama lui, iar ochii i s-au umezit.
— Mamă… îmi pare rău. N-am știut…

— N-aveai de unde. Unii oameni știu să se ascundă bine — a spus ea, privind în gol.

Tăcerea s-a așezat din nou, dar de data asta era o tăcere grea, dureroasă, care tăia respirația.

Karina a încercat din nou să vorbească.
— Andrei, nu poți să mă judeci așa. Eu… doar încercam să…

— Să ce? — a întrerupt-o el. — Să-ți faci urmăritori pe internet? Pe spatele unei femei care te-a primit în casa ei, care ți-a crescut copilul când tu erai plecată la salon?

Cuvintele i-au lovit direct în suflet. A încercat să spună ceva, dar nu mai avea voce.

Andrei a luat telefonul de pe masă și a aruncat privirea peste ecran. În câteva secunde, a apăsat „șterge”. Clipul a dispărut.

Apoi, fără să mai spună nimic, a mers la mama lui, i-a pus o eșarfă subțire pe cap și i-a sărutat fruntea.

— Hai, mamă, mergem acasă.

Doamna Amalia a zâmbit ușor, dar în ochi i se vedea o tristețe adâncă.
— Aici a fost mereu casa ta, dragul meu. Eu doar am rămas să am grijă de amintiri.

Cei doi au ieșit din salon, iar soarele de afară i-a învăluit într-o lumină caldă, de toamnă târzie.

Karina a rămas singură, cu aerul condiționat bâzâind și cu oglinda care-i arăta o față pe care nu o mai recunoștea. În reflexia ei, nu mai era femeia elegantă, sigură pe sine, ci o străină care tocmai pierduse totul.

În acea seară, Andrei nu s-a mai întors acasă.
A doua zi dimineață, în timp ce Karina încă se ghemuia pe marginea patului, a primit o scrisoare.

Era scurtă.
„Am depus actele de divorț. Nu pentru că te urăsc, ci pentru că nu pot trăi cu cineva care nu știe ce e respectul.”

Karina a lăsat hârtia să-i cadă din mâini. În liniștea care a urmat, și-a amintit de vorbele soacrei sale:
„Părul crește la loc, dar caracterul, când cade, nu se mai ridică.”

Și pentru prima dată, a înțeles ce înseamnă cu adevărat să pierzi ceva care nu se mai întoarce niciodată.