Aproape toată noaptea a stat trează: lovitura soțului ei a trezit-o din sforăit.

La început, Elena a zâmbit stingherit. Ideea i se părea imposibilă. Cătălin abia accepta să spele vasele, dar să stea cu copilul? Totuși, în seara aceea, i-a spus timid planul.

— Un salon? Pe bune, Elena? Și cine o să stea cu ăla mic? — a întrebat el, fără să-și ridice privirea de la televizor.

— Tu. Doar câteva ore pe zi, până mai crește copilul.

El a râs scurt, ironic. — Eu nu sunt dădacă. Ai facultate, ești profesoară. Ce-ți mai trebuie?

Elena n-a răspuns. S-a dus în dormitor, a închis ușa și s-a așezat lângă pătuțul lui David. Copilul dormea liniștit, cu mânuțele ridicate. L-a privit și și-a spus în gând că nu mai poate trăi doar „cum vrea el”.

A doua zi, a sunat-o pe Lucia și a acceptat. În prima săptămână, mergea doar o oră, apoi două, învățând de la Ioana cum se pilește unghiile, cum se aplică lacul perfect și cum se vorbește cu clientele. Se simțea vie din nou. În salon era mereu muzică, râsete, oameni care povesteau, femei care visau la altceva.

Acasă însă, atmosfera era tot mai rece. Cătălin nu vorbea, doar bombănea că e obosit. Într-o seară, i-a spus direct: — Dacă tot te crezi femeie de afaceri, să nu te mai plângi că nu avem bani.

Elena a înțeles mesajul. În câteva luni, strânsese destule cliente cât să-și acopere o chirie mică. Lucia i-a închiriat un colț de salon, iar ea, cu economiile puse deoparte, a cumpărat o masă de manichiură și câteva scaune second-hand.

Într-o zi, o clientă fidelă i-a spus: — Știi, tu ai mâini de artistă. Ai o răbdare pe care n-o vezi des.

Elena a zâmbit și, pentru prima dată, a simțit că merită ceva mai mult.

Anii au trecut, iar micul colț de salon s-a transformat într-un spațiu luminos, cu oglinzi mari și parfum de cafea proaspătă. David era adolescent și, deși tatăl lui îl împingea spre meserii „de bărbat”, băiatul îi spunea mereu: — Mama, o să te ajut la salon când termin școala.

Cătălin se schimbase tot mai puțin. Era mereu morocănos, se plângea de bani și, uneori, ridica vocea. Într-o seară, după ce i-a aruncat o vorbă urâtă în fața copilului, Elena a luat o decizie.

A doua zi, a strâns câteva haine, actele și carnetul de economii. L-a sărutat pe David pe frunte și i-a spus: — Mama o să plece o vreme. Să fii cuminte și să nu uiți că poți fi orice vrei.

S-a mutat într-un apartament mic, aproape de salon. Lucia i-a spus că are loc liber la etajul de sus. Primele nopți au fost grele, liniștea o apăsa, dar pentru prima dată în viață dormea fără teamă.

După câteva luni, a venit și David la ea. — Tata s-a schimbat, dar prea târziu — i-a spus băiatul. — A zis că te caută, dar cred că știe că n-o să te mai întorci.

Elena a zâmbit și i-a răspuns calm: — Uneori trebuie să te pierzi, ca să te regăsești.

Salonul mergea mai bine ca niciodată. Într-o dimineață, și-a privit mâinile pline de cremă și lac colorat și s-a gândit la nopțile lungi în care nu dormea din cauza sforăitului, a vorbelor urâte, a greutăților. Acum, în sfârșit, respira ușurată.

Viața ei nu mai era o listă de treburi de făcut, ci un vis care prindea formă. Iar în oglinda mare din salon, femeia care o privea nu mai era Elena cea obosită, ci o femeie puternică, liberă și împăcată.