„Ori scoți 300.000 din economiile tale și o ajuți pe sora mea, ori îți faci bagajele și dispari!”

După dispariția Mariei, casa a rămas pustie. Stelian se trezea în fiecare dimineață și privea spre scaunul gol din bucătărie, acela unde ea obișnuia să-și bea cafeaua, cu o ceașcă albă pe care scria „Azi va fi o zi bună!”.

Dar ziua lui nu mai era bună de mult.

Oana, sora lui, nu mai dăduse niciun semn. „Afacerea vieții” se dovedise o țeapă, iar Stelian rămăsese nu doar fără bani, ci și fără soție.

În sat, oamenii vorbeau. Fiecare adăuga câte o poveste. Unii spuneau că Maria fugise la Brașov, alții că plecase în Italia. Dar nimeni nu știa sigur.

El se rușina să iasă din casă. Îi era frică de privirile pline de milă, dar și de cele batjocoritoare. Își repeta mereu în minte: „Am vrut doar să-mi ajut sora.”
Dar, în adâncul sufletului, știa că nu fusese despre ajutor, ci despre orgoliu.

Maria fusese femeia care îl sprijinise când n-avea nimic. Când își pierduse slujba, ea lucra două schimburi ca să plătească ratele. Îi gătea, îl aștepta, îl încuraja. Iar el, în loc să o protejeze, o trădase pentru niște vorbe goale.

Timpul a trecut. Lunile s-au transformat în ani.

Într-o zi, Stelian a primit o scrisoare. Venise din Cluj, fără expeditor. Pe plic, recunoscuse scrisul Mariei. Mâinile îi tremurau.

A deschis-o încet. Înăuntru, o fotografie. Maria zâmbea, îmbrăcată într-o rochie simplă, lângă o mică prăvălie. Sub fotografie, un bilețel:

„Mi-am deschis o cofetărie. Se numește Începuturi dulci. Cu banii noștri am început o viață nouă. Nu-ți port ură. Ți-am mulțumit deja — pentru lecție.”

Stelian a rămas nemișcat. Pe față i se scurgea o lacrimă grea.

A doua zi, a luat mașina și a condus până la Cluj. Nu știa dacă o va găsi. Nici dacă va avea curajul să intre.

Când a ajuns, a văzut prăvălia. O tânără servea clienții, iar în vitrină erau prăjituri colorate. În spate, Maria. Râdea. Arăta altfel. Liberă.

El a rămas pe trotuar, privind prin geam. Ar fi vrut să intre, dar n-a făcut-o. A lăsat în fața ușii un buchet de flori și o hârtie:

„Pentru cea care a știut să transforme trădarea în putere. Iartă-mă.”

Maria a găsit florile abia seara. A citit bilețelul, a zâmbit amar și l-a pus într-un sertar, lângă celelalte amintiri.

În clipa aceea a înțeles că nu mai trebuie să se uite înapoi. Uneori, viața îți arată cât valorezi doar după ce pierzi tot.

Iar ea pierduse un bărbat… ca să se câștige pe sine.