Un bărbat a cumpărat o cabană veche, iar când a început să dezlipească tapetul

Mihai a rămas cu mâna în aer, ținând bucata de tapet, iar inima i-a început să bată neregulat. Pânza era întinsă perfect, ca și cum fusese montată intenționat, nu aruncată la întâmplare. A atins-o cu vârful degetelor. Era groasă, veche, dar incredibil de bine păstrată.

A tras ușor de un colț.

În clipa următoare, a simțit cum i se usucă gura.

Sub pânză se vedeau urme clare de vopsea. Culori închise, forme bine conturate. Nu era perete. Era un tablou. Unul imens, pictat direct pe zid.

A făcut un pas în spate.

Imaginea începea să prindă contur: un sat românesc, cu case mici, o biserică în centru și oameni adunați în fața ei. Fețele erau realiste, aproape vii. Bărbați cu căciuli, femei cu baticuri, copii desculți. Toți priveau spre același punct.

Spre privitor.

Mihai a simțit un fior rece pe șira spinării. Avea impresia absurdă că oamenii din pictură îl urmăreau cu privirea.

A mai tras de pânză.

Întreg peretele era acoperit de pictură. Fără semnătură. Fără dată. Doar o scenă dureroasă, plină de tensiune. În colț, un bărbat în uniformă veche de marinar stătea cu capul plecat, ținând o hârtie mototolită în mână. O hârtie cu datorie.

Mihai s-a apropiat instinctiv.

Uniforma semăna izbitor cu cea pe care o purtase și el în tinerețe.

„Nu se poate…”, a șoptit.

A continuat să curețe peretele, uitând complet de timp. Sub fiecare strat de tapet mai apărea câte o bucată de poveste. Alte scene. Alte chipuri. Aceeași mână sigură. Aceeași tristețe apăsătoare.

Într-un colț al camerei, pictura arăta interiorul unei case. O masă goală. O femeie plângând. Un copil uitându-se pe geam. Pe perete, un calendar vechi din 1987.

Atunci a înțeles.

Gheorghe Popa nu fusese doar un bătrân singuratic. Fusese un artist. Unul care își spusese viața pe pereți, în tăcere, ani la rând.

Mihai s-a așezat pe podea, copleșit. Toată viața lui fugise de liniște, de stat pe loc. Marea fusese scăparea lui. Iar acum, într-o casă dărăpănată cumpărată cu 120.000 de lei, găsise ceva ce nu putea fi evaluat în bani.

A doua zi a chemat un restaurator din oraș.

Când omul a văzut picturile, a rămas fără cuvinte.

— Așa ceva nu vezi des, i-a spus. E artă pură. Și e autentic românească. Valorează enorm.

În lunile următoare, Mihai nu a mai renovat. A restaurat. Cu grijă, cu răbdare, cu respect. A păstrat casa aproape neschimbată. A scos la lumină fiecare perete pictat.

În toamnă, cabana a devenit un mic muzeu. Oamenii din satele din jur veneau să vadă „Casa lui Gheorghe”. Unii recunoșteau fețe din picturi. Bunici, vecini, rude plecate.

Într-o duminică, o femeie în vârstă s-a apropiat de Mihai cu ochii în lacrimi.

— Tata e aici, i-a spus, arătând un perete. N-a știut nimeni ce talent avea Gheorghe.

Mihai a înțeles atunci de ce ajunsese el acolo.

Nu fusese o întâmplare. Nici o greșeală.

Fusese ultima călătorie a unui marinar care, fără să știe, ancorase exact unde trebuia.

Casa aceea, pe care toți o ocoliseră, devenise un loc de aducere-aminte. Iar Mihai, omul care cumpărase „o ruină”, găsise în sfârșit un port adevărat.

Și pentru prima dată după zeci de ani pe mare, știa sigur: nu mai avea nevoie să plece nicăieri.