„Ne-au aruncat să murim în munte cu câinele nostru bătrân”

Drumul spre munte a fost lung și plin de tăcere. Doar sunetul motorului vechi și respirația grea a Iuliei umpleau aerul. Străjer, culcat între scaune, ridica din când în când capul, parcă pentru a se asigura că totul e în regulă.

Când am ajuns, am găsit cabana acoperită de mușchi și zăpadă topită. Acoperișul atârna strâmb, iar ușa scârțâia ca un oftat. Dar era un acoperiș. Era libertatea noastră.

Am aprins focul în sobă și am așezat pătura peste picioarele Iuliei. Ochii ei obosiți s-au luminat o clipă.
– Mirosul de lemn ars… mi-a fost dor de el, a șoptit ea.

Zilele au început să treacă încet. Eu tăiam lemne, Străjer mă urmărea pas cu pas, iar Iulia cosea la lumina slabă a ferestrei. În fiecare seară, ne strângeam toți trei lângă sobă.

La început, vecinii din sat ne priveau cu suspiciune. Dar după o vreme, au început să treacă pe la noi cu câte o pâine, o sticlă de lapte sau o vorbă bună. Nimeni nu întreba de ce doi bătrâni trăiau singuri cu un câine bătrân în vârful muntelui. Poate pentru că toți știau ce înseamnă să pierzi totul, dar să rămâi cu demnitatea.

Iarna a venit mai repede decât ne așteptam. Zăpada s-a așternut peste tot, iar gerul mușca din lemnele ude. Într-o noapte, Străjer a început să latre tare. M-am ridicat și am văzut că o parte din acoperiș cedase. L-am reparat cu mâinile înghețate, în timp ce câinele stătea lângă mine, tremurând.

Când m-am întors în casă, Iulia mă aștepta cu un zâmbet slab.
– Dacă nu ar fi fost Străjer, poate nu te-ai fi trezit la timp, a spus ea.
– Da, e îngerul nostru, am murmurat.

Primăvara a venit cu greu, dar a venit. Pădurea s-a trezit, iar aerul curat i-a făcut bine Iuliei. Într-o dimineață, a ieșit afară fără tubul de oxigen.
– Uite, Artur… pot respira, a spus ea cu ochii plini de lacrimi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Străjer s-a așezat între noi, lăsându-ne să-i mângâiem blana aspră.

A trecut un an. Copiii nu ne-au vizitat. Nici n-au sunat. Dar, într-o zi, a apărut poștașul cu o scrisoare. Era de la Diana. Scria că restaurantul lui Bernard a dat faliment, că Javier e plecat din țară, iar ceilalți se ceartă pentru moștenirea care nici nu mai există.

Am pus scrisoarea în sobă și am privit cum arde. Iulia m-a privit cu seninătate.
– Poate că așa trebuia să fie, a spus ea liniștit.

Într-o seară de vară, Străjer s-a culcat la picioarele noastre și n-a mai deschis ochii. Iulia a plâns în tăcere, iar eu am săpat cu mâinile mele un loc sub cireșul din curte.

Când am terminat, am privit în jur: muntele, cabana, liniștea. Nu mai aveam nimic din ce ne aparținea odinioară, dar aveam ceva mai prețios – pacea.

Am strâns mâna Iuliei și am spus încet:
– Copiii ne-au lăsat să murim în munte. Dar uite, dragă… aici am învățat din nou să trăim.