Când Maria și-a făcut bagajul și i-a spus lui Vasile că s-a săturat, el nu putea crede că nu glumește.

Într-o seară, după ce soarele apusese de tot, Vasile a intrat în casă și s-a oprit în mijlocul bucătăriei. Totul era în ordine, prea în ordine. Prea multă liniște. Pe masă, același mușețel uscat într-o cană, de când plecase Maria. Nu-l aruncase, parcă sperând că ea se va întoarce și-l va schimba.

S-a așezat la masă și a privit în gol. Îi veneau în minte vorbele pe care nu le spusese niciodată. „Mulțumesc.” „Iartă-mă.” „Te iubesc.” Cuvinte simple, dar pe care le-a tot amânat, de parcă ar fi avut o viață întreagă să le rostească.

A doua zi s-a dus la muncă, dar nu se putea concentra. Totul părea fără rost. Când colegii au început să glumească despre nevestele lor, lui i s-a strâns inima. A înțeles că nu-i mai era nimeni acasă să-l aștepte, să-l certe că nu și-a pus papucii la loc, să-i spună „mănâncă cât e cald”.

După câteva zile, a decis să meargă la socrii. A luat un buchet de flori, o cutie de bomboane – așa, ca un băiat rușinat. Când a ajuns, mama Mariei l-a privit lung.
– E în spate, la grădină, i-a spus scurt.

A mers încet, cu inima strânsă. Maria stătea aplecată printre rândurile de roșii, cu părul prins neglijent și mâinile pline de pământ. Când l-a văzut, s-a ridicat și l-a privit. Nu a spus nimic. Doar l-a privit.

– Am venit… să te iau acasă, a spus el încet.
– Acasă? – a repetat ea, fără să se miște. – Eu eram acasă și n-ai observat.

Vasile a tăcut. A lăsat florile jos, lângă gard.
– Maria… am fost un prost. Toți anii ăștia am crezut că dacă aduc bani, dacă nu lipsesc de acasă, sunt un bărbat bun. Dar n-am fost. Ți-am dat o casă, dar nu ți-am dat pace. Ți-am dat siguranță, dar nu bucurie.

Ea a oftat și a șters cu mâna pământul de pe palme.
– Nu e ușor să pleci, Vasile. Dar nici să rămâi nu mai e.

Tăcerea dintre ei a fost grea. Doar vântul foșnea printre frunzele de porumb. El și-a făcut curaj și a spus:
– N-o să te rog să te întorci. O să te rog doar să-mi mai dai o șansă să fiu omul pe care-l meritai.

Maria l-a privit lung. În ochii ei nu mai era furie, nici tristețe, doar o oboseală calmă, amestecată cu un strop de speranță.
– O să vedem, a spus ea încet. – Dar dacă vrei să fii alt om, începe fără mine.

Vasile a plecat cu capul plecat. A condus încet, cu geamul deschis, simțind aerul rece al serii. Când a ajuns acasă, s-a oprit în curte și s-a uitat la casa lor. Nu mai era doar o clădire. Era dovada tuturor anilor pierduți între tăceri.

A început să schimbe lucruri mărunte. A reparat gardul, a vopsit poarta, a plantat flori în fața casei. Apoi, într-o zi, a trimis Mariei o fotografie cu trandafirii înfloriți. Doar atât a scris: „Îți amintești cum spuneai că roșul ăsta îți aduce bucurie?”

Răspunsul a venit seara: „Da. Încă îmi aduce.”

Și în acel moment, Vasile a simțit că nu totul e pierdut. Poate că dragostea nu dispare, doar se ascunde acolo unde oamenii uită să o caute.

A doua zi a plecat din nou la drum, cu o floare în mână. De data asta, nu ca să ceară, ci ca să mulțumească. Pentru tot ce fusese, pentru tot ce mai putea fi. Pentru o femeie simplă, care l-a învățat, în tăcere, ce înseamnă iubirea adevărată.