Abandonați de tatăl vitreg, un copil-geniu a transformat o casă dărăpănată într-o fermă de milioane.

Omul l-a privit mirat. Matei nu cerșea. Nu întindea mâna. Doar vorbea clar și calm.

— Ați aruncat legumele astea. Pot să le iau? Le folosesc la semințe și pentru mâncare.

Negustorul a ridicat din umeri.

— Dacă le cari, sunt ale tale.

Matei a mulțumit și a plecat cu Sofia trăgând după ei o ladă aproape mai mare decât fetița. În ziua aceea au mâncat supă din roșii zdrobite și cartofi încolțiți. A fost cea mai bună masă din ultima săptămână.

Zi după zi, Matei a repetat drumul. A învățat cine aruncă ce, la ce oră, în ce zi. A strâns semințe, a uscat coji, a făcut grămezi de compost în spatele casei. Sofia îl ajuta cum putea: aducea apă din pârâu, strângea crengi, păzea „grădina” de găini rătăcite.

După două luni, primele răsaduri au ieșit din pământ.

Matei le privea ca pe niște copii ai lui.

A reparat o pompă veche. A legat țevi cu sârmă. A învățat din greșeli. Unele plante au murit. Altele au crescut mai puternice. La sfârșitul verii, aveau roșii, ceapă, fasole, dovlecei. Nu mult, dar suficient.

A început să vândă surplusul în sat. La început pe câțiva lei. Apoi pe zeci. Cu primii 300 de lei a cumpărat un generator vechi. Cu următorii, semințe mai bune.

Oamenii au început să vorbească.

„Copilul ăla de pe deal.”
„Ăla mic, cu sor-sa.”
„Ăla care a scos viață din mărăcini.”

Anii au trecut. Matei a crescut. Sofia a mers la școală curată și îngrijită. Casa n-a mai fost ruină. A devenit fermă. Apoi afacere. Apoi exemplu.

Când Radu s-a întors, după aproape zece ani, a găsit poarta nouă, pământul lucrat și o firmă mică la intrare: „Ferma Frații Ionescu”.

Matei l-a privit calm.

— Nu mai e loc pentru tine aici, a spus simplu.

Și a închis poarta.

Pentru că un copil abandonat nu a construit doar o fermă de milioane de lei. A construit ceva mult mai mare: demnitate, siguranță și un viitor câștigat cu mâinile lui.