Telefonul a sunat târziu în seară – Larisa tocmai se pregătea să se bage în pat.

Viorica s-a întors brusc spre băiat, cu ochii strălucind.

– Cum adică nu l-a schimbat?

– E același gard vechi, din sârmă, – a spus Ștefan. – Dacă te strecori, poți intra.

Mihai a oftat. Nu-i plăcea ideea, dar copiii se uitau deja curioși, iar Viorica prinsese curaj.

– Doar intrăm, nu furăm nimic, – a spus ea. – Oricum veneam aici de ani de zile.

Au lăsat mașina pe marginea drumului și, rând pe rând, s-au strecurat pe lângă grădină. Daria s-a zgâriat la mână și a început să plângă, dar mama ei a certat-o în șoaptă.

Curtea era curată, iarba tunsă, totul pus la punct. Se vedea clar că cineva muncise mult acolo.

– Parcă nu mai e la fel, – a murmurat Mihai. – Parcă nici nu ne mai aparține.

Viorica a intrat hotărâtă în casă. Ușa din spate nu era încuiată. Înăuntru mirosea a curat și a vopsea proaspătă. Mobilierul vechi fusese schimbat, pe masă era o față de masă nouă, cu motive populare.

– Ia uite ce și-a tras pe banii noștri, – a zis Viorica cu venin.

– Nu sunt banii noștri, – a mormăit Mihai, dar prea încet.

Au început să despacheteze, de parcă locul le-ar fi aparținut. Copiii alergau prin curte, iar Viorica deja făcea planuri de grătar.

Seara, Larisa a ajuns obosită la casa de la țară. Tatăl ei fusese cazat la sanatoriu din Băile Olănești, iar ea voia doar liniște.

Când a văzut lumina aprinsă în casă, i s-a tăiat respirația.

A intrat și i-a găsit pe toți la masă.

– Ce faceți aici? – vocea ei a fost calmă, dar rece.

Viorica s-a ridicat teatral.

– Am venit, ce mare lucru? Doar suntem familie.

– Nu mai suntem nimic, – a spus Larisa. – Ați intrat ilegal.

– Hai, nu exagera…

Larisa a scos telefonul.

– Am sunat deja la poliție.

Liniștea a căzut ca o plapumă grea. Copiii s-au speriat, Mihai s-a albit la față.

– Pentru ce atâta scandal? – a încercat el.

– Pentru respect, – a spus Larisa. – Și pentru limite.

În zece minute, o mașină de poliție a oprit la poartă. După explicații scurte, Viorica și ai ei au fost obligați să plece, cu un avertisment clar.

Curtea a rămas din nou liniștită.

Larisa s-a așezat pe trepte și a tras aer adânc în piept. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea vină. Doar ușurare.

Casa aceea nu mai era un loc unde alții veneau să ia. Era locul ei. Muncit, apărat și câștigat.

A închis poarta, a încuiat și a zâmbit.

În sfârșit, viața ei era doar a ei.