Infirmiera auzea în fiecare seară plâns din salonul șapte, de fiecare dată când venea un vizitator ciudat

Ușa s-a închis încet, cu un clic abia auzit. Larisa își ținea respirația sub pat, cu inima bubuindu-i în piept atât de tare încât se temea că o va da de gol.

Bărbatul s-a apropiat de pat.

— Hai, Vera, iar începi? a spus el pe un ton rece, tăios. Știi de ce am venit.

— Lasă-mă… te rog… a șoptit bătrâna, iar vocea îi tremura.

Larisa a simțit cum i se strânge stomacul.

Bărbatul a oftat iritat, apoi a scos ceva din buzunar. Bancnote. Le-a trântit pe pat.

— Unde sunt actele? Casa. Terenul. Totul e pe numele meu, trebuie doar să semnezi.

— E casa mea… a lui Gheorghe… a plâns femeia. Acolo mi-am crescut copiii…

A urmat un zgomot brusc. Patul s-a mișcat. Larisa a văzut, prin spațiul îngust, cum mâna bărbatului s-a încleștat pe încheietura bătrânei.

— Semnezi sau nu mai apuci primăvara, a mârâit el.

Atunci Larisa n-a mai rezistat.

A ieșit de sub pat dintr-o săritură.

— Lăsați-o în pace! a strigat.

Bărbatul s-a întors speriat. Pentru o clipă, pe fața lui a apărut frica. Apoi, furia.

— Tu ce cauți aici?! a răcnit. Ieși afară, nu e treaba ta!

— Ba este, a spus Larisa, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. E spital. Și ce faceți e abuz.

Bătrâna plângea în hohote.

Bărbatul a încercat să o intimideze.

— Știi cine sunt eu? Pot să te las fără serviciu într-o zi.

Larisa a ridicat telefonul.

— Prea târziu. Am înregistrat tot. Și paza e deja pe drum.

Nu era o minciună. Când intrase în salon, apăsase instinctiv pe „înregistrare”.

Câteva minute mai târziu, ușa s-a deschis brusc. Au intrat doi agenți de pază și asistenta-șefă. Bărbatul a fost imobilizat, iar poliția a fost chemată.

A ieșit la iveală totul.

Nu era nepotul ei. Era un îndepărtat rudă prin alianță, care încerca să pună mâna pe casa bătrânei dintr-un sat de lângă Pitești. Venea seara, când era liniște, o amenința, o forța să semneze hârtii cu datorii și procuri.

Tanti Vera a fost mutată într-un alt salon. A doua zi, Larisa i-a dus ceai.

— Mulțumesc, mamă… mi-ai salvat viața, a spus bătrâna, strângându-i mâna.

Larisa a zâmbit, cu ochii în lacrimi.

Câteva săptămâni mai târziu, bărbatul a fost pus sub acuzare. Actele au fost anulate. Casa a rămas a Verei.

Larisa n-a fost dată afară. Din contră. A primit o primă și, peste câteva luni, un post mai bun.

Dar cel mai important lucru nu au fost banii.

Ci faptul că, într-o lume în care mulți aleg să tacă, ea a ales să nu întoarcă privirea.

Și într-un salon mic de spital, o bătrână a putut, în sfârșit, să doarmă liniștită.