În timpul incinerării soției însărcinate, soțul a observat îngrozit că burta ei se mișcă.

Medicul legist a cerut liniște. A apropiat stetoscopul de abdomen și a rămas nemișcat. O secundă. Două. Trei.

— Mai aduceți un aparat, a spus calm, dar fața i se schimbase la culoare.

Soțul simțea că nu mai respiră. Avea palmele reci și genunchii moi. Toată lumea tăcea.

A doua verificare a durat mai mult. Apoi medicul a ridicat privirea.

— Există activitate fetală.

Cuvintele au căzut ca un trăsnet.

— Cum adică… e viu? a bâiguit bărbatul.

— Copilul trăiește. Foarte slab, dar trăiește.

A urmat haosul. Ambulanță. Strigăte. Uși trântite. Sicriul a fost închis din nou, dar nu pentru moarte, ci pentru o cursă contracronometru.

La spitalul județean, medicii s-au mișcat ca într-un film. Nimeni nu mai punea întrebări. Era o minune, dar una fragilă. Femeia murise, însă corpul ei încă îi protejase copilul.

Operația a început imediat.

Soțul stătea pe un scaun de plastic, cu capul în mâini. Se ruga cum nu se mai rugase niciodată. Promitea orice. Doar să audă un plânset.

După patruzeci de minute care au părut o viață, un doctor a ieșit din sala de operație.

— Avem un băiețel, a spus încet. Prematur. Slab. Dar respiră.

Bărbatul a izbucnit în plâns. Genunchii i-au cedat. Cineva l-a prins de braț.

Copilul a fost dus direct la terapie intensivă neonatală. Incubator. Tuburi. Bipuri continue. Era mic, cât o sticlă de lapte. Dar era viu.

Au urmat zile grele. Medici care vorbeau cu grijă. Prognostic rezervat. Cheltuieli. Drumuri. Facturi de mii de lei. Oameni care veneau cu pungi de mâncare și bani strânși din puținul lor.

Satul întreg a aflat povestea. La biserică se făceau rugăciuni. Vecinii aduceau scutece, haine, tot ce puteau.

Bărbatul venea zilnic și stătea cu orele lângă incubator.

— Mama ta a fost o eroină, îi șoptea. Te-a ținut în viață până la capăt.

După trei luni, copilul a fost externat. Slab, dar stabil. L-a numit Andrei, numele pe care îl alesese împreună cu soția lui.

Astăzi, Andrei merge. Râde. Cade și se ridică. Are o cicatrice mică, aproape invizibilă, pe abdomen. Și o fotografie a mamei pe noptieră.

În fiecare an, de ziua lui, tatăl aprinde o lumânare.

Una pentru viață.
Și una pentru femeia care i-a dat-o, chiar și după moarte.