Am privit-o cum alerga după mașină până când picioarele au cedat și a căzut cu fața în zăpadă

Drumul până la cabana mea a părut mai lung ca niciodată. Luca stătea lipită de mine, cu fața ascunsă în pieptul meu, iar mâinile ei mici se agățau de geaca mea ca și cum, dacă m-ar fi slăbit o clipă, lumea s-ar fi prăbușit.

Nu plângea. Tremura.

Când am ajuns, am oprit motorul și am luat-o în brațe. Cabana nu era mare. Două camere, o sobă pe lemne și miros de fum vechi. Dar era cald.

Am pus lemne pe foc, i-am scos adidașii uzi și i-am frecat picioarele până când au prins culoare. A mâncat câteva linguri de supă, fără să spună nimic.

— Mama o să vină, a spus încet, mai târziu.

Nu am răspuns. Nu aveam ce.

Am sunat la poliție. Apoi la protecția copilului. Am spus tot. Unde am găsit-o. Cum. Când.

Au venit după aproape două ore.

O asistentă socială a îngenuncheat în fața ei.

— Ești în siguranță acum, puiule.

Luca s-a uitat la mine.

— El rămâne?

M-a lovit mai tare decât orice.

— Nu știu, am spus sincer.

Au dus-o într-un centru, la Baia Mare. Am plecat cu un gol în piept pe care nu-l mai simțisem de ani.

Au trecut săptămâni.

Am aflat adevărul. Mama ei avea datorii, probleme, un nou bărbat. Luca fusese „o piedică”. Așa au spus.

Am mers să o văd.

Când m-a văzut, a alergat spre mine și m-a îmbrățișat.

— Ursule…

Atunci am știut.

Procesul n-a fost ușor. Hârtii. Drumuri. Judecători. Ani de tăcere din partea unei mame care nu s-a mai întors niciodată.

Într-o dimineață de primăvară, judecătoarea a bătut cu ciocănelul.

— Custodia definitivă revine domnului Ion Marinescu.

Luca m-a prins de mână.

— Mergem acasă?

Am zâmbit.

— Da. Acasă.

Astăzi, cabana e plină de desene, râsete și șosete aruncate pe jos. Motocicleta stă mai mult în garaj.

Frigul încă există.

Dar nu mai câștigă.