Nora mea m-a sunat: „Fiul dumneavoastră a murit azi. Nu veți primi nimic.”

Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche, fără să spun nimic.

De partea cealaltă era liniște.

Andreea probabil aștepta să încep să plâng, să țip, să mă prăbușesc.

Dar eu nu am făcut niciuna dintre ele.

În schimb, am zâmbit.

— Înțeleg… am spus încet.

Apoi am închis.

În sufragerie era aceeași liniște apăsătoare.

Dar de data aceasta nu mai eram singură.

Andrei stătea pe canapea, cu coatele pe genunchi și cu telefonul în mână.

Era palid, dar viu.

Foarte viu.

— Ai auzit tot? l-am întrebat.

El a dat din cap încet.

— Fiecare cuvânt.

Ochii lui erau întunecați.

Nu de frică.

De trădare.

Totul începuse cu patru zile înainte.

Andrei trebuia să plece la Cluj pentru o întâlnire de afaceri. Nimic neobișnuit. Drumuri din astea făcea des.

Dar cu câteva ore înainte de plecare a primit un telefon de la un prieten din firmă.

— Ai grijă la mașină, i-a spus omul.

— Cum adică?

— Cineva a umblat la frâne.

Andrei a crezut că e o glumă proastă.

Totuși, din precauție, a dus mașina la service.

Mecanicul a ieșit după zece minute cu fața albă.

— Domnule… dacă plecați la drum cu mașina asta, nu ajungeați nici până la Pitești.

Frânele erau tăiate aproape complet.

Cineva încercase să provoace un accident.

Atunci Andrei a înțeles că nu era o coincidență.

Și mai ales… nu era un hoț oarecare.

Era cineva care știa exact programul lui.

Cineva apropiat.

Cineva din familie.

Planul a fost simplu.

Andrei a dispărut.

Telefonul a fost închis.

Mașina a fost lăsată într-o parcare din alt oraș.

Iar el a venit direct la mine.

Trei zile am stat în liniște, așteptând.

Andrei voia să vadă cine va reacționa primul.

Cine va profita.

Și răspunsul a venit în acea noapte.

Andreea.

Nu doar că îl declarase mort.

Dar deja îl și incinerase.

Prea repede.

Mult prea repede.

Andrei s-a ridicat de pe canapea.

— Mamă… știi ce înseamnă asta, nu?

Am dat din cap.

— Înseamnă că cineva era sigur că tu vei muri.

El a zâmbit amar.

— Și probabil că deja se gândește la bani.

A doua zi dimineață am mers împreună la bancă.

Andrei avea acolo economii de aproape 850.000 de lei.

Bani strânși în ani de muncă.

Și beneficiarul principal?

Soția.

Andreea.

După bancă am mers direct la poliție.

Când ofițerul de serviciu l-a văzut pe Andrei intrând pe ușă… a clipit de două ori.

— Dumneavoastră… nu erați mort?

Andrei a zâmbit.

— Nu încă.

Două zile mai târziu, poliția a bătut la ușa Andreei.

Ea a deschis liniștită.

Dar când l-a văzut pe Andrei stând în spatele polițiștilor…

fața i s-a golit complet de culoare.

Ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Nu… nu se poate…

Andrei a făcut un pas în față.

— Surpriză.

În câteva ore adevărul a ieșit la iveală.

Andreea avea datorii uriașe.

Peste 300.000 de lei.

Credite, jocuri de noroc, împrumuturi.

Și singura soluție pe care o găsise…

era să devină văduvă.

Planul fusese simplu.

Accidentul.

Moartea.

Moștenirea.

Dar ceva nu calculase.

Pe mine.

Și pe Andrei… viu.

Câteva luni mai târziu, Andrei a venit din nou la mine într-o duminică.

Exact ca înainte.

Am băut cafea în bucătărie.

Soarele intra pe geam.

— Știi ceva, mamă? mi-a spus el.

— Ce?

— Uneori cea mai mare trădare vine de la omul care îți spune „te iubesc”.

Am oftat.

— Așa e… dar uneori Dumnezeu îți mai dă o șansă.

El a zâmbit.

Și pentru prima dată după mult timp…

am simțit că liniștea din casa mea era, din nou, una bună.