Grăbindu-se să prindă avionul, o femeie de afaceri a văzut o tânără frumoasă, fără adăpost

Oana a oprit mașina la poartă și pentru câteva secunde n-a fost în stare să coboare. Casa ei nu mai arăta deloc cum o lăsase. Gardul era reparat și vopsit. Curtea, altădată plină de buruieni, era curată, cu flori la ferestre. Din horn ieșea un fir subțire de fum.

Inima i-a început să bată mai tare.

A deschis poarta încet, ca și cum se temea că va strica ceva. Pe prispă, câteva jucării de copil erau aranjate frumos într-o cutie. Ușa s-a deschis înainte să apuce să bată.

Cristina a apărut în prag. Nu mai era femeia speriată de la aeroport. Avea obrajii îmbujorați, haine curate și un zâmbet timid.

— Doamnă Oana… ați venit…

În spatele ei, un băiețel de vreo doi ani se uita curios, ținând o mașinuță de plastic în mână.

Oana a simțit un nod în gât.

— Eu… doar am trecut să văd… a bâiguit ea.

Cristina s-a dat la o parte și i-a făcut semn să intre.

Casa era caldă. Curată. Mobilierul vechi fusese reparat. Pe masă, o față de masă croșetată, iar pe perete, o icoană mică și o fotografie cu copilul.

— Am sperat că o să veniți… într-o zi, a spus Cristina încet. N-am vrut să plec fără să vă mulțumesc.

Oana s-a așezat pe un scaun. Nu-și mai găsea cuvintele.

— Am găsit câteva haine vechi în șopron, a continuat Cristina. Am lucrat cu ziua prin sat. Curățenie, gătit… oamenii sunt buni aici. Am strâns ceva bani. Nu mult, dar destul să trăim.

A scos din sertar un plic mototolit și l-a pus pe masă.

— Sunt 1.200 de lei. Știu că nu acoperă tot, dar am vrut să plătesc chiria și curentul.

Oana a simțit cum îi dau lacrimile. Nimeni nu îi mai vorbise așa de ani de zile.

— Nu trebuia… a șoptit ea.

Cristina a ezitat, apoi a spus adevărul.

— Am fugit de un soț violent. Am dormit luni întregi pe unde am putut. Când mi-ați dat cheile, am simțit pentru prima dată că Dumnezeu nu m-a uitat.

Băiețelul s-a apropiat de Oana și i-a întins mașinuța.

— Poftim, a zis el vesel.

Atunci ceva s-a rupt în ea. Toată singurătatea adunată în zeci de ani a ieșit la suprafață.

Oana a rămas peste noapte. A mâncat o ciorbă simplă, „ca la mama acasă”. A dormit într-o casă care, pentru prima dată, părea vie.

Dimineața, la cafea, a luat o decizie.

— Cristina… dacă vrei, rămâneți aici. Nu temporar. Definitiv. Casa e mare. Eu… eu vin rar.

Femeia a izbucnit în plâns.

— Dar dumneavoastră?

Oana a zâmbit trist.

— Eu cred că am nevoie de voi mai mult decât aveți voi nevoie de mine.

În lunile care au urmat, viața Oanei s-a schimbat. Venea tot mai des la țară. Îl ducea pe băiat la grădiniță. Învăța din nou ce înseamnă o masă în familie.

Într-o zi, copilul a strigat-o pentru prima dată „mama Oana”.

Atunci a înțeles că gestul făcut în grabă, într-o zi friguroasă, îi schimbase nu doar viața Cristinei, ci și pe a ei.

Uneori, o cheie oferită din milă deschide, de fapt, o inimă.