Când soțul meu a făcut testul ADN și a aflat că chipurile nu este tatăl fiului nostru

Am deschis plicul tremurând, cu mâinile reci ca gheața. Hârtia aluneca printre degete, de parcă știa și ea că poartă o povară grea. Am citit prima propoziție și mi s-a tăiat respirația.

„Probabilitate de maternitate: 0%.”

Mi s-a înnegrit totul în fața ochilor. Am căzut pe scaun, neștiind dacă visez sau sunt trează. Era imposibil. Eu îl născusem pe Luca, îmi aminteam fiecare contracție, fiecare secundă. Cum putea cineva să spună că nu sunt mama lui?

Am simțit un gol în stomac și un nod în gât. Adevărul nu era despre trădare… era ceva mult mai cumplit.

Am sunat imediat la clinică. Vocea de la celălalt capăt era rece, profesională.
— Doamnă, rezultatul este corect. Nu există legătură genetică între dumneavoastră și copilul respectiv.

M-am prăbușit.
— Ați greșit! L-am născut eu! Există poze, acte, certificat! Cum puteți spune că nu e al meu?

După o tăcere lungă, femeia a rostit cu o voce scăzută:
— Dacă sunteți sigură că l-ați născut, singura explicație ar fi o încurcătură la maternitate.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca un trăsnet. O încurcătură la maternitate…

Mi-am amintit noaptea aceea: lumini puternice, asistente grăbite, un plânset de bebeluș… dar eram amețită, epuizată. Mi-au adus copilul înfășurat, iar eu l-am luat în brațe fără să pun vreo întrebare.

Oare atunci s-a întâmplat?

Am alergat la spitalul unde îl născusem pe Luca. Am cerut să vorbesc cu directorul, dar m-au ținut ore întregi între uși. Într-un final, o asistentă mai în vârstă m-a privit lung și mi-a șoptit:
— Doamnă, am fost de serviciu în noaptea aia… și da, s-a întâmplat ceva. Două femei au născut aproape în același timp. Copiii au fost duși la baie în incubatoare… și s-a făcut o încurcătură. Dar nimeni n-a vrut să vorbească.

Inima mi s-a făcut mică.
— Vă rog… știți cine e cealaltă femeie?

— Nu am voie să spun, dar… am să vă las un număr de telefon, a murmurat ea.

Am plecat tremurând, cu un bilețel strâns în palmă. Am sunat. O voce emoționată a răspuns:
— Alo?

— Bună ziua… mă numesc Andreea. Am născut la spitalul județean, pe 14 martie, acum patru ani. Ați născut și dumneavoastră în aceeași zi?

A urmat o tăcere. Apoi un suspin.
— Da… și eu. Mă cheamă Ioana. De ce întrebați?

Am închis ochii și am spus totul. Fiecare detaliu. La capătul firului, femeia plângea.
— Am simțit mereu că ceva nu e în regulă, spuse ea printre lacrimi. Fetița mea nu seamănă deloc cu mine sau cu soțul. Dar am crezut că… e doar o coincidență.

Ne-am întâlnit a doua zi, în parc. Când Luca s-a apropiat de ea, femeia a început să tremure. Copilul ei biologic stătea în fața ei, zâmbind fără să știe nimic.

L-am privit pe băiețelul ei… și mi s-a oprit inima. Avea ochii lui Călin. Aceeași privire caldă, același zâmbet ștrengar.

Timpul s-a oprit.

Ne-am îmbrățișat amândouă și am plâns. Nu era nicio vină, doar un lanț de greșeli. Am mers împreună la autorități, am cerut anchetă, am vorbit cu avocați. Lumea întreagă se întorsese pe dos.

Călin a aflat totul abia după ce l-am sunat. N-a spus nimic. Doar a venit, a stat în prag și m-a privit lung, cu ochii umezi.
— Iartă-mă, Andreea. Iartă-mă că n-am avut încredere.

Luca a alergat spre el, i s-a aruncat în brațe și a spus:
— Tati!

Călin l-a ridicat în sus și a izbucnit în plâns.
— Da, tati e aici. Și nu mai pleacă nicăieri.

Au urmat luni de procese, analize și drumuri, dar adevărul a ieșit la iveală. Spitalul a fost sancționat, iar copiii au rămas… așa cum i-a crescut iubirea, nu sângele.

Pentru că la final, amândouă am decis același lucru:
„Copilul pe care l-am crescut patru ani este sufletul meu. Nu pot să-l dau. Și nici nu vreau.”

Ne-am promis să rămânem aproape, ca două familii legate printr-un destin ciudat.

Iar într-o zi, privind cum Luca se joacă fericit în curte, Călin m-a luat de mână și a spus:
— Poate viața nu ne dă mereu ce vrem, dar ne dă ce avem nevoie ca să învățăm cât valorează iubirea.

Și atunci am înțeles: adevărul doare, dar iubirea adevărată nu se rupe niciodată.