Ascunzându-se de ploaie într-un șopron vechi de la casă

Inima îi bătea nebunește. Se sprijini de peretele rece al șopronului și ascultă.

Ploua tot mai tare, dar printre bubuiturile ploii, vocile lor se auzeau clar.

– N-ai înțeles, Stelo, – mormăia Grigore, – dacă nu facem acum, o să fie prea târziu. Femeia aia o să vândă apartamentul și noi n-o să mai vedem niciun ban!

– Și ce vrei să faci, să o sperii? – întrebă Stela, mai încet. – Mama ne omoară dacă află.

– N-o să afle nimeni, dacă jucăm cum trebuie, – spuse el cu o voce joasă, dar plină de hotărâre.

Nadia simți cum un fior îi străbate tot trupul. Se gândi la vorbele lor, la felul în care o priveau în ultimele luni, la discuțiile ciudate despre acte și moșteniri. Totul se lega acum.

Știa că trebuia să facă ceva, dar nu putea reacționa pe moment. Tremura. Închise ochii și așteptă până vocile se stinseră în zgomotul ploii.

Când s-a asigurat că au plecat spre casă, a ieșit încet din șopron.

S-a dus în bucătărie, s-a spălat pe mâini și s-a prefăcut că nimic nu s-a întâmplat. Soacra ei fierbea ceaiul și fredona ceva.

– Ți-am lăsat cana ta pe masă, – zise femeia liniștită. – O să ne prindă bine un ceai cald.

Nadia zâmbi forțat. Se așeză și sorbi o gură, dar gustul amar nu venea de la ceai.

În acea noapte, n-a dormit deloc. Stătea în pat, asculta cum ploaia lovea în geam și se gândea. Dimineața, hotărârea era luată.

A plecat în oraș și s-a dus direct la notar. A refăcut actele casei și a trecut totul temporar pe numele fiului ei, Mihai. Apoi a vorbit cu un prieten avocat, explicându-i totul pe scurt, fără să dea nume.

– Doamnă, dacă aveți dovezi, țineți-le bine, – i-a spus acesta. – Și, mai ales, nu le spuneți că știți ceva.

A doua zi, Stela și Grigore au apărut din nou. Cu zâmbete false, cu „hai să te ajutăm la murături”.

Nadia i-a primit cu o liniște de gheață.

– Mulțumesc, dar m-am descurcat deja, – a zis ea simplu. – Am și trimis niște borcane la Mihai.

Privirile lor s-au schimbat brusc. O clipă, Stela a părut pierdută.

Spre seară, Nadia a plecat la apartamentul din oraș. A închis poarta, a tras zăvorul și s-a uitat o vreme la casă. În spatele perdelei, știa că soacra o privea.

– Ai grijă de tine, mămă, – șopti Nadia, apoi s-a urcat în mașină.

Peste câteva zile, avocatul a sunat-o:
– Bine că ați făcut totul la timp. Am primit o cerere de la rudele soțului pentru „reevaluarea moștenirii”.

Nadia a închis ochii și a zâmbit amar. În sfârșit, nu mai avea ce să-i atingă.

După o săptămână, s-a întors la căsuță. A găsit-o liniștită, curată, cu fasolea uscată întinsă pe masă.

A aprins o lumânare în fața fotografiei soțului ei și a spus încet:
– M-am descurcat, Ion. Așa cum m-ai învățat.

Ploaia se oprise, iar cerul se lumina ușor. Soarele se întorcea, timid, peste grădina ei mică, dar plină de viață.

Și pentru prima dată după mult timp, Nadia a simțit că e din nou stăpână pe viața ei.