„«S-a înecat… acum banii sunt ai noștri»

Apa era mai rece decât mi-am imaginat vreodată.

M-a izbit ca un pumn în piept și, pentru o clipă, aerul mi-a fugit din plămâni. Scaunul cu rotile s-a dus la fund aproape imediat, trăgându-mă după el. Am simțit cum curelele se întind, apoi cedează. Le slăbisem intenționat cu câteva zile înainte. Intuiția mea nu greșise.

Am lovit apa cu mâinile, dezorientată, dar vie.

Sub debarcader era întuneric. Lemn ud, alge, miros de mâl. Am tras aer adânc și am înotat cât m-au ținut puterile, încet, fără zgomot. Nu eram rapidă, dar eram hotărâtă.

Deasupra, am auzit pași grăbiți.

— Hai să plecăm, a zis Radu. N-are rost să mai stăm.

Motorul mașinii s-a pornit.

Apoi liniște.

Am ieșit la suprafață abia după ce totul s-a oprit. M-am agățat de un stâlp al debarcaderului și am rămas acolo, tremurând, minute în șir.

Trăiam.

Cu greu, m-am târât până la mal. Telefonul meu era într-o husă impermeabilă, prins de gât, sub haină. Îl țineam mereu așa, de când Alina „îmi umbla” prin lucruri.

L-am scos. Funcționa.

Am format un singur număr.

— Poliția? Numele meu este Elena Ionescu. Am fost împinsă în lac. Nu a fost un accident.

Au venit repede.

Prea repede pentru Radu și Alina.

Ceea ce nici eu nu știam până atunci era că, sub debarcader, administrația locală montase o cameră de supraveghere cu o lună înainte, după niște furturi. Camera filma exact zona unde mă aflam.

Totul.

Împingerea.

Vocea.

Cuvintele.

„Acum banii sunt ai noștri.”

Nu au negat. N-au mai putut.

Radu plângea. Alina tremura.

Eu stăteam în ambulanță, învelită într-o pătură, și mă uitam la cer. Pentru prima dată după mult timp, nu simțeam frică.

Asigurarea a fost blocată. Casa a fost vândută. Banii au rămas ai mei.

Iar eu m-am mutat într-un centru de recuperare din Brașov, unde nimeni nu mă privește ca pe o povară.

Uneori, seara, mă gândesc la acel lac.

La cât de aproape am fost de final.

Și la cât de important e să nu-ți ignori niciodată instinctul.

Chiar și atunci când adevărul doare.

Mai ales atunci.