Întoarce-te imediat la fiul meu, altfel îți arăt eu ce înseamnă necazul!

Olga trase aer adânc în piept și se sprijini de spătarul scaunului. Simțea cum i se strânge gâtul, dar nu mai avea de gând să plângă. Lacrimile și le lăsase în urmă, acolo, în vechiul apartament, când a închis ușa după ea pentru ultima dată.

— Doamnă Zinaida, — spuse ea încet, dar ferm, — poate ar fi timpul să înțelegeți că eu nu mă mai întorc.

Femeia ridică sprâncenele, uluită.

— Ce înseamnă asta? Cum adică nu te mai întorci? Familia nu se părăsește așa, dintr-un moft!

— Nu e un moft. — Olga își ținu vocea calmă. — E liniștea mea.

Soacra o privi cu dispreț, ca și cum ar fi auzit cea mai mare prostie din lume.

— Liniștea? Pe liniște nu se mănâncă, fată dragă! — izbucni ea. — Nicu muncește zi și noapte, iar tu te joci de-a libertatea!

Olga se ridică în picioare.

— Eu am muncit tot timpul, doamnă Zinaida. Poate n-ați observat, dar și femeile de azi lucrează. Și, între timp, își gătesc singure, își plătesc facturile singure, și da — își câștigă liniștea singure.

Pentru o clipă, în ochii Zinaidei sclipi ceva — furie, neputință, poate chiar rușine. Dar mândria ei n-o lăsă să cedeze.

— Vezi-ți de ale tale, — spuse ea sec, luându-și geanta. — Dar nu uita că ai distrus viața unui bărbat bun.

Ușa se trânti, iar tăcerea care rămase în urmă păru un balsam. Olga se prăbuși pe scaun și, pentru prima dată după mult timp, zâmbi. Un zâmbet mic, dar sincer.

În ziua aceea, Olga hotărî că nu-și va mai cere scuze pentru că a ales să trăiască altfel. În următoarele luni, își amenajă apartamentul așa cum visase mereu: perdele deschise la culoare, ghivece cu flori la geam și un colț mic de lucru pentru pasiunea ei – pictura.

Într-o seară, când afară ploua și vântul bătea în geam, Olga aprinse o lumânare și privi tablourile de pe perete. Fiecare dintre ele spunea o poveste: durere, libertate, renaștere. Toate adunate într-un singur destin – al ei.

Telefonul vibra. „Nicu” — scria pe ecran. O clipă se uită la nume, apoi apăsă butonul roșu. Inima îi era împăcată.

Anii trecură, și într-o dimineață de vară, Olga deschise atelierul ei de pictură. Pe ușă, o firmă mică din lemn spunea simplu: „Un nou început”.

În fiecare zi, intra cineva cu o poveste — o mamă care visa să-și decoreze camera copilului, un tânăr care voia un tablou pentru iubita lui, o femeie care căuta ceva care să-i aducă speranță. Olga îi asculta pe toți. Le oferea culori acolo unde viața le dăduse gri.

Într-o după-amiază, în timp ce picta un apus peste un lan de grâu, o doamnă în vârstă intră în atelier.

— Ce frumos miroase a vopsea, — spuse ea. — Știți, și fiul meu pictează. Dar i-a lipsit mereu curajul.

Olga zâmbi.

— Curajul se găsește, dacă știi unde să cauți, — răspunse ea.

Când femeia plecă, Olga se uită pe fereastră și văzu cum lumina apusului se întinde peste oraș. Simți în piept o liniște caldă, una pe care o căutase ani de zile.

Și atunci, pentru prima dată, își spuse în gând:
„Bunico, ai avut dreptate. Când ai colțul tău și munca ta, nu mai poate nimeni să te doboare.”

Apoi și-a șters mâinile de șorț, a luat pensula și a adăugat pe pânză o nouă culoare — culoarea libertății.