Au adus la morgă o măicuță slabă și bolnavă

Doctorul Gabriel a rămas cu mâna pe clanță câteva secunde.

Femeia îl privea calm. Prea calm.

Avea un chip blând, riduri fine și o voce liniștită, dar în ochii ei era ceva greu de explicat. Ceva rece. De parcă zâmbea doar pentru că știa deja că oamenii se tem de ea.

„Pot intra?” a întrebat stareța.

Gabriel a ezitat.

În spatele lui, Matei ieșise încet din birou și privea scena alb la față.

„Acum nu e posibil”, a spus doctorul. „Sunt proceduri în desfășurare.”

Pentru o clipă, zâmbetul femeii a dispărut.

Doar pentru o clipă.

Apoi a revenit imediat.

„Înțeleg”, a spus ea. „Totuși, sora Agneta era ca o fiică pentru mine.”

Matei aproape a scăpat stickul USB din mână.

Gabriel a observat imediat.

Și stareța a observat și ea.

Privirea ei s-a mutat direct spre buzunarul halatului lui Matei.

Atunci doctorul a înțeles.

Ea știa.

„Veniți mâine dimineață”, a spus Gabriel ferm. „Acum trebuie să plecați.”

Femeia l-a privit câteva secunde fără să clipească.

Apoi și-a făcut semnul crucii și a plecat încet pe holul lung al morgii.

Abia când ușa exterioară s-a închis, Matei a tras aer adânc în piept.

„Dom’ doctor… a văzut stickul.”

„Știu.”

„Și dacă fata avea dreptate?”

Gabriel nu a răspuns imediat.

S-a întors în birou și a pornit din nou filmarea.

De data asta au observat ceva ce le scăpase prima oară.

În spatele măicuței, pe perete, apărea pentru o fracțiune de secundă o ușă metalică. Nu părea parte dintr-o chilie de mănăstire. Părea mai degrabă intrarea într-un subsol industrial.

Apoi, chiar înainte ca imaginea să se întrerupă, s-a auzit o voce de bărbat.

„A găsit registrele?”

Gabriel a oprit filmarea.

„Registre?”

Matei își freca mâinile nervos.

„Credeți că ascundeau bani?”

Doctorul clătină încet din cap.

„Nu. Cred că e ceva mai grav.”

În acel moment, luminile morgii au pâlpâit.

O dată.

De două ori.

Apoi s-au stins complet.

Matei a înghețat.

„Doamne…”

Doar luminile de urgență mai colorau coridorul într-un roșu slab.

Din capătul holului s-a auzit un zgomot metalic.

Ca și cum cineva împingea încet o targă.

Gabriel a luat lanterna și a ieșit primul.

Coridorul era gol.

Dar una dintre camerele frigorifice era deschisă.

Iar targa pe care fusese întins trupul măicuței era goală.

Matei a simțit că îi cedează picioarele.

„Nu… nu e posibil…”

Gabriel s-a apropiat încet de camera frigorifică.

Înăuntru era doar frigul acela greu care îți intra în oase.

Și pe peretele metalic, scris cu ceva roșu, apăreau câteva cuvinte:

„Sub mănăstire.”

Matei și-a dus mâna la gură.

„Sânge?”

Doctorul a atins lichidul cu degetele.

Nu era sânge.

Era vin.

Un zgomot puternic s-a auzit din curtea morgii.

Au fugit spre geam.

Două mașini negre plecau în viteză.

„Au luat trupul”, a șoptit Matei.

Gabriel a scos imediat telefonul și a sunat la un fost coleg din poliție, comisarul Radu Pavel.

În mai puțin de treizeci de minute, cei trei se aflau într-o mașină îndreptându-se spre mănăstirea Sfânta Ecaterina, aflată pe un deal izolat la marginea județului.

Ploaia începuse.

Mănăstirea părea pustie.

Ferestre întunecate.

Porți înalte.

Crucea mare de deasupra intrării luminată doar de fulgere.

„Locul ăsta îmi dă fiori”, a murmurat Matei.

Au intrat fără să fie opriți.

Înăuntru era liniște completă.

Prea multă liniște.

Au mers printr-un coridor lung până când Gabriel a observat ceva ciudat sub un covor vechi.

O trapă.

Comisarul Radu a scos pistolul.

Au ridicat încet trapa și un miros greu le-a lovit imediat fețele.

Medicamente.

Mucegai.

Și ceva mult mai rău.

Sub mănăstire exista un laborator.

Paturi metalice.

Perfuzoare.

Cutii cu acte.

Și zeci de dosare cu nume de femei tinere.

Matei răsfoia tremurând unul dintre ele.

„Toate sunt măicuțe…”

Gabriel a deschis alt dosar.

Analize medicale.

Injecții experimentale.

Semnături false.

Apoi au găsit registrul.

Iar adevărul i-a făcut să amuțească.

Mănăstirea primea milioane de euro printr-o fundație străină pentru „tratamente medicale experimentale”.

Tinerele măicuțe erau folosite drept cobai.

Iar cele care încercau să fugă… dispăreau.

Atunci s-a auzit vocea stareței în spatele lor.

„Nu trebuia să coborâți aici.”

Cei trei s-au întors brusc.

Femeia stătea în capătul scărilor, înconjurată de doi bărbați.

Dar chipul ei blând dispăruse complet.

Acum părea alt om.

Rece.

Obosit.

Periculos.

„Sora Agneta voia să distrugă tot”, a spus stareța încet. „După tot ce am construit.”

„Ați omorât fete nevinovate”, a strigat Matei.

„Nu”, a răspuns femeia calm. „Le-am sacrificat pentru ceva mai mare.”

Comisarul a ridicat pistolul.

„S-a terminat.”

Dar stareța a început să râdă încet.

Un râs gol și obosit.

„Nu înțelegeți nimic. Oamenii care finanțează locul acesta sunt mai puternici decât voi toți.”

În clipa următoare, sirenele poliției au umplut dealul.

Radu chemase întăriri încă din drum.

Bărbații stareței au încercat să fugă, dar au fost imediat încătușați.

Femeia însă a rămas nemișcată.

Doar privea spre altarul mic din subsol.

„Am crezut că fac voia lui Dumnezeu”, a șoptit ea.

Gabriel a privit-o lung.

„Dumnezeu nu cere niciodată așa ceva.”

În dimineața următoare, televiziunile din toată țara vorbeau despre ororile descoperite sub mănăstirea Sfânta Ecaterina.

Iar într-o cameră rece de la morgă, trupul surorii Agneta fusese adus înapoi.

De data asta, cu respect.

Pentru că, înainte să moară, o singură măicuță speriată avusese curajul să spună adevărul care a distrus un întreg imperiu construit pe frică și tăcere.