Nimeni nu reușea să-l calmeze pe milionarul arab furios

Lucia nu s-a mișcat.
Nu a coborât privirea.
Pentru prima dată după mult timp, a simțit că locul ei nu mai era în spatele nimănui.

S-a întors spre Khalid și a vorbit clar, în arabă curată, fără accent, fără ezitare.

— Domnule Al-Raman, vă rog să-mi permiteți câteva secunde. Problema nu este lipsa suitei, ci lipsa unei soluții reale.

Holul a amuțit.

Khalid s-a oprit din mers. Ochii lui s-au mărit ușor, surprinși. Nu de cuvinte. Ci de faptul că veneau de la o femeie în uniformă de curățenie.

— Continuați — a spus el încet, tot în arabă.

Directorul hotelului simțea că îi fuge pământul de sub picioare.

Lucia a inspirat adânc.

— Suita Prezidențială este ocupată, dar sala de conferințe de la etajul opt este liberă și mai bine izolată fonic. Dacă se face o reorganizare rapidă, echipa dumneavoastră poate avea acolo tot ce are nevoie. În plus, există o vilă privată, parteneră a hotelului, la zece minute distanță. Discretă. Sigură. Mult mai potrivită pentru întâlniri sensibile.

Khalid a rămas tăcut câteva secunde. Apoi a zâmbit.

Un zâmbet rar.

— În sfârșit, cineva care gândește — a spus el.

S-a întors spre director.

— De ce nu mi-ați spus asta de la început?

Directorul bâiguia. Nu mai avea cuvinte.

— Pentru că nu știa — a spus Khalid rece. — Dar ea știe.

A privit-o pe Lucia din cap până-n picioare.

— Cine sunteți, de fapt?

Lucia a ezitat o clipă.

— O fiică care plătește tratamente medicale. O femeie care muncește cinstit. Și, din întâmplare, cineva care vă înțelege limba și cultura.

Khalid a dat din cap, respectuos.

— Mâine dimineață vreau să discutăm. La biroul meu. Aveți cartea mea de vizită.

I-a întins-o personal.

Directorul hotelului simțea că asistă la o minune.

Câteva luni mai târziu, Lucia nu mai ținea mopul.
Ținea un contract.

Mama ei era bine.
Datoriile erau plătite.
Iar Lucia știa un lucru sigur:

Uneori, viața te pune jos ca să vezi clar cine ești cu adevărat.
Iar când îți vine rândul să vorbești, un singur pas poate schimba totul.