Ana curăța frigiderul când, dintr-odată, soțul ei a apărut în ușa bucătăriei.

Femeia s-a apropiat repede de ei, ștergându-și mâinile pe un șorț curat.

— Ați ajuns, dragii mei! — a spus ea cu o voce blândă.

Nu era urmă de răceală. Nici de privire aspră. Doar emoție.

Ana s-a trezit strânsă într-o îmbrățișare caldă, care mirosea a săpun de casă și a cozonac proaspăt.

— Tu trebuie să fii Ana. În sfârșit ne cunoaștem… — i-a spus femeia, ținând-o ușor de umeri și privind-o cu ochi luminoși.

Ana a dat din cap, fără să știe ce să spună.

Au intrat în casă.

Totul era simplu, dar îngrijit. Pe masă era întinsă o față de masă albă, apretată. În colț ardea o candelă la icoană. Din bucătărie venea miros de sarmale și plăcintă cu brânză.

— Am făcut ce v-a plăcut data trecută, Andrei — a spus mama lui zâmbind. — Și pentru tine, Ana, am făcut prăjitură cu mere. Mi-a zis Andrei că îți place.

Ana l-a privit pe soțul ei surprinsă. El i-a zâmbit vinovat.

S-au așezat la masă.

La început, Ana stătea încordată. Se aștepta la întrebări incomode. La observații despre cum ține casa. Despre copii. Despre faptul că încă nu aveau unul.

Dar întrebările au fost altele.

— Ești obosită de la serviciu?
— Te ajută Andrei prin casă?
— Reușiți să vă mai odihniți?

Nu erau reproșuri.

Erau griji.

La un moment dat, soacra s-a ridicat și a adus un borcan mare.

— Am pus deoparte pentru voi. Zacuscă și gem de prune. Să aveți la iarnă.

Ana a simțit cum i se strânge gâtul.

După masă, au ieșit în curte. Soarele cobora încet peste dealuri. Găinile cotcodăceau liniștite. Era pace.

— Să știi ceva, Ana — a spus femeia încet, oprindu-se lângă gard. — Eu nu vreau să-ți fiu soacră din aceea care caută nod în papură. Am fost și eu tânără. Știu cum e. Vreau doar să fiți bine. Atât.

Cuvintele au lovit direct în fricile Anei.

Toate poveștile auzite. Toate scenariile din mintea ei.

S-au risipit.

— Mi-a fost teamă… — a recunoscut Ana cu voce joasă.

Femeia a zâmbit.

— Știu. Se vedea. Dar frica nu ajută la nimic. Noi suntem familie.

Seara, înainte să plece spre oraș, soacra a pus în portbagaj mai multe pachete decât aduseseră ei.

— Să nu cumpărați din oraș ce avem noi aici.

În mașină, pe drumul de întoarcere, Ana stătea tăcută.

— Ei? — a întrebat Andrei, aruncându-i o privire.

Ana a zâmbit larg.

— Cred că am ascultat prea multe povești greșite.

A privit pe geam câmpurile care treceau în fugă.

Uneori, ne e teamă de oameni înainte să-i cunoaștem.

Ne construim singuri ziduri.

Dar în spatele lor, de multe ori, nu e un dușman.

E doar o mamă care își iubește copilul.

Când au ajuns acasă, Ana a scos borcanul de gem și l-a pus pe masă.

— Să mergem mai des — a spus ea hotărâtă.

Și pentru prima dată, gândul la următoarea vizită nu i-a mai adus teamă.

Ci liniște.