Un tată singur a cumpărat o fermă abandonată

Andrei a rămas câteva secunde nemișcat, cu mâna pe clanță. Focul trosnea liniștit, ca și cum scena ar fi fost ceva obișnuit. Maria a strănutat ușor, iar sunetul acela mic l-a readus în realitate.

— Intrați înapoi, a spus el încet. Nu e vreme de stat în prag.

Clara și Sofia s-au privit scurt, neîncrezătoare, apoi au dat din cap. Nu păreau să creadă că li se vorbește serios. Maria s-a apropiat de foc, și-a încălzit palmele și a început să povestească despre ursulețul ei, de parcă nimic ieșit din comun nu se întâmpla.

Au mâncat împreună din ce aveau. Andrei a scos din dubă o pâine, niște conserve și un borcan de zacuscă. Clara a pus apă la încălzit și a făcut ceai. Gesturi simple, dar care umpleau casa de viață.

Așa a aflat povestea lor. Surori rămase fără părinți. Plecate dintr-un oraș mic după promisiuni de muncă. Înșelate. Rămase pe drumuri. Dormiseră pe unde apucaseră, până când au găsit ferma goală. Nu furaseră nimic. Curățaseră. Doar ca să poată respira.

Andrei nu a spus nimic mult timp. Se uita la Maria, care râdea, și la cele două femei, care prindeau culoare în obraji lângă foc.

În seara aceea, au decis să rămână toți. Doar peste noapte, și apoi aveau să vadă.

Zilele au trecut. Clara știa să repare. Sofia gătea. Maria avea cu cine vorbi. Andrei muncea pământul din jur, bucățică cu bucățică. Fiecare punea umărul cum putea. Nu era ușor. Banii erau puțini. Dar era liniște. Era sens.

Vecinii au început să apară. Întâi curioși, apoi deschiși. Un sac de cartofi, niște scânduri, un sfat bun. Satul i-a primit încet.

Într-o dimineață, Andrei s-a trezit și a realizat ceva simplu: nu se mai simțea singur.

Fermă nu mai era abandonată. Devenise casă.

Și nu pentru că arăta mai bine. Ci pentru că oamenii din ea se salvaseră unii pe alții, fără promisiuni mari, doar cu gesturi mărunte și inimă deschisă.

Uneori, a doua șansă nu vine sub forma unui miracol. Vine sub forma unor oameni care au nevoie de tine exact la fel de mult cum ai și tu nevoie de ei.