Chiar după înmormântarea fiicei noastre de cincisprezece ani, soțul meu a insistat să scap de lucrurile ei

Sub pat era o cutie veche de pantofi, legată cu o sfoară subțire. Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată acolo.

Am tras-o încet afară, de parcă mi-ar fi fost teamă că ceva ar putea să explodeze. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am reușit să desfac nodul.

Înăuntru erau caiete, câteva foi împăturite, un telefon vechi și un jurnal mic, cu copertă albastră.

Jurnalul fiicei mele.

L-am deschis cu greu. Prima pagină era scrisă cu un scris rotund, ordonat.

„Dacă mami va citi asta într-o zi, înseamnă că eu nu mai pot spune adevărul.”

Am simțit cum mi se taie respirația.

Am continuat să citesc.

Pagina după pagină, fiica mea povestea lucruri pe care nu le știam. Despre cum se temea să vină acasă uneori. Despre certuri. Despre țipete. Despre amenințări spuse pe un ton calm, aproape rece.

Despre tatăl ei.

Scria că îl auzea vorbind la telefon noaptea, nervos. Că îi spunea să nu se bage unde nu-i fierbe oala. Că o făcea să se simtă vinovată pentru lucruri pe care nu le înțelegea.

Apoi am ajuns la o pagină care mi-a înghețat sângele în vine.

„Tata mi-a spus să nu spun nimănui ce se întâmplă. Că mami n-ar rezista. Că ar fi vina mea dacă familia se destramă.”

Am lăsat jurnalul să cadă din mâini.

Telefonul vechi era încărcat. L-am deschis. Avea mesaje salvate. Înregistrări audio. Vocea lui. Calmă. Tăioasă. Amenințătoare.

Atunci am înțeles de ce soțul meu voia să arunce totul. De ce se grăbea. De ce nu suporta ideea ca eu să intru în camera ei.

A intrat în casă chiar atunci.

— Ai terminat? a întrebat sec.

M-am ridicat încet. Nu mai plângeam. În mine nu mai era durere. Era ceva mai puternic.

— Am găsit ce a lăsat, i-am spus.

Fața i s-a schimbat. Doar o secundă. Dar a fost suficient.

— Nu e nimic important, a zis repede. Copiii inventează prostii.

— Atunci de ce ți-e frică? am întrebat.

Nu mi-a răspuns.

A doua zi am mers la poliție. Cu jurnalul. Cu telefonul. Cu dovezile.

A urmat o anchetă lungă. Greu de dus. Greu de povestit.

Adevărul a ieșit la iveală.

Moartea fiicei mele nu fusese un accident.

În sala de judecată, soțul meu nu se mai uita la mine. Nici la fotografia fiicei noastre.

Când judecătorul a citit sentința, am strâns jurnalul la piept.

Nu mi-am adus copilul înapoi.

Dar i-am făcut dreptate.

Astăzi, camera ei nu mai este un loc al durerii. Este un loc al adevărului.

Iar sub pat nu mai e nimic ascuns.

Pentru că uneori, copiii pleacă… dar lasă în urmă curajul de care părinții au nevoie ca să vadă realitatea.