Trei ani de căsnicie… și în fiecare noapte, soțul ei se strecura afară din pat

Daniel n-a mai spus nimic în noaptea aceea. S-a ridicat din pat, a tras încet ușa după el și, ca de obicei, a dispărut pe hol. Clara a rămas trează, cu ochii în tavan și cu inima bătând neregulat.

Pentru prima dată în trei ani, nu a mai plâns. A simțit doar o hotărâre rece.

Când ceasul a arătat două fără un sfert, Clara s-a ridicat încet din pat și l-a urmat.

A mers desculță pe gresia rece, cu pași mici. Ușa camerei doamnei Alina era întredeschisă. Dinăuntru venea o lumină slabă și un sunet aproape imperceptibil.

Respirație.

Dar nu era una normală.

Clara s-a apropiat și a privit înăuntru.

Daniel stătea pe un scaun, lângă patul mamei lui. O ținea de mână. Doamna Alina era palidă, mult mai palidă decât o văzuse vreodată ziua. Pieptul i se ridica sacadat, iar lângă pat era un aparat mic, cu un tub subțire care îi intra sub cămașă.

Oxigen.

Clara a dus mâna la gură.

Daniel ștergea fruntea mamei lui cu un prosop și îi vorbea încet, ca unui copil.
— Sunt aici, mamă. Dormi. Sunt aici.

Atunci, doamna Alina a avut un spasm puternic. Corpul i s-a încordat, respirația i s-a oprit pentru câteva secunde.

Daniel a sărit în picioare, a reglat aparatul, cu mișcări învățate din rutină.
— Hai… hai… te rog… șoptea el.

Respirația a revenit.

Clara a simțit cum i se taie picioarele. S-a sprijinit de perete, încercând să nu facă zgomot.

Dimineața, când Daniel s-a întors în dormitor, a găsit-o trează.

— Am văzut, a spus Clara, cu voce joasă. Noaptea trecută. Tot.

Daniel s-a oprit, ca și cum ar fi fost lovit.

— De ce nu mi-ai spus? a continuat ea. De ce m-ai lăsat să cred că nu mai vrei să fii cu mine?

Daniel s-a așezat pe marginea patului și și-a acoperit fața cu palmele.

— Pentru că mi-a fost rușine, a spus. Mama are insuficiență respiratorie. Ziua pare bine, dar noaptea… noaptea se poate opri oricând. Doctorii au spus că trebuie supravegheată. Și n-am avut bani pentru asistentă. Pensia ei e mică. Abia ne descurcăm cu cheltuielile.

A ridicat privirea spre Clara, cu ochii umezi.
— Nu voiam să te sperii. Sau să te fac să simți că nu mai ești prioritatea mea.

Clara a simțit un nod în gât.

— Și eu? a întrebat încet. Unde eram eu în toată povestea asta?

Daniel i-a prins mâna.
— Aici. Doar că am ales să duc singur greul. Greșit.

În ziua aceea, Clara a mers cu el la medic. A aflat adevărul. A învățat cum funcționează aparatul. A învățat ce înseamnă nopți nedormite, frică și așteptare.

Au mutat un pat mic în camera mamei. Uneori stătea Daniel. Alteori Clara.

Și, pentru prima dată, căsnicia lor n-a mai fost o luptă între gelozie și tăcere, ci o echipă.

Într-o dimineață, doamna Alina a deschis ochii și i-a spus Clarei:
— Îți mulțumesc că nu mi-ai luat fiul de lângă mine.

Clara a zâmbit.
— Nu l-am pierdut. L-am împărțit.

Trei ani de tăcere se spărseseră într-o singură noapte.

Și abia atunci, Clara a înțeles că uneori iubirea nu se vede în patul în care dormi, ci în camera în care alegi să veghezi.