Dragă soacră, fiul dumneavoastră a venit la mine în apartament cu un singur troler

Ana nu a mai spus nimic în seara aceea. A strâns masa, a spălat vasele, a pus chiftelele rămase într-o caserolă și a stins lumina în bucătărie. Lucian a adormit cu telecomanda în mână, iar televizorul murmura singur, cu imaginea albastră tremurând pe pereți.

În dormitor, Ana a stat mult timp cu ochii în tavan. Gândurile îi veneau una după alta, ca niște facturi neplătite. Rata la apartament. Curentul. Încălțămintea copilului pentru școală. Și acum, doisprezece paleți de cărămizi, plătiți dintr-un salariu de muncitoare, pentru o casă care nu era a ei.

Dimineața, s-a trezit mai devreme ca de obicei. A făcut cafeaua, și-a pus halatul pe ea și a scos din sertar un caiet vechi, cu coperți albastre. Acolo ținea toate cheltuielile. A început să scrie, rând cu rând, calm. Sume. Date. Promisiuni.

Când Lucian s-a trezit, Ana era deja îmbrăcată.

— Unde pleci așa devreme? — a mormăit el.

— Am treabă.

— La fabrică?

— Nu.

Nu i-a explicat nimic. Și nici nu l-a mai întrebat nimic.

A ajuns în comuna unde era casa soacrei pe la prânz. Curtea era plină de moloz. Paleții de cărămizi stăteau aliniați, ca niște soldați cuminți. Mihai fuma sprijinit de dubă.

— Bună ziua, doamnă Ana. Să știți că oamenii așteaptă plata.

— O să aștepte puțin — a spus ea calm.

A intrat în casă. Elena stătea la masă, cu vecina, bând cafea.

— Ana, ce surpriză! Ai venit să vezi ce frumos o să iasă?

Ana s-a așezat în picioare, în mijlocul camerei.

— Am venit să lămurim ceva. Eu nu mai plătesc nimic pentru casa asta.

Vecina a tușit stânjenită și s-a ridicat.

— Vă las singure.

Elena a oftat teatral.

— Cum adică nu mai plătești? Doar sunteți familie.

— Familie înseamnă să decidem împreună. Nu să mă trezesc cu datorii de zeci de mii de lei fără să fiu întrebată.

— Lucian a zis că e în regulă.

— Lucian nu câștigă banii ăștia.

A fost liniște. Doar ceasul de pe perete ticăia.

— Am plătit destul — a continuat Ana. — Dacă vreți să continuați renovarea, vindeți un teren, faceți un credit, sau opriți lucrările. Dar fără mine.

Elena s-a înroșit la față.

— Ești nerecunoscătoare.

Ana a zâmbit trist.

— Sunt doar obosită să fiu portofelul tuturor.

S-a întors și a plecat. Afară, aerul era cald, iar cerul senin. Pentru prima dată după mult timp, Ana a respirat adânc.

Seara, acasă, i-a spus lui Lucian totul. Fără țipete. Fără reproșuri.

— De azi înainte, banii mei rămân în casa noastră. Dacă nu îți convine, discutăm separat și actele.

Lucian a tăcut mult. Apoi a dat din cap.

— N-am realizat… Am crezut că așa e normal.

— Normal e să fim doi. Nu eu singură.

Au început greu. Au fost discuții, tăceri, zile în care părea că totul se rupe. Dar, încet, lucrurile s-au așezat. Datoriile au fost tăiate. Prioritățile, puse pe hârtie.

Ana a rămas la fabrică. Nu i-a fost rușine de munca ei. Din contră. Era munca care o ținea dreaptă.

Și, pentru prima dată, a simțit că viața ei îi aparține din nou.