Am rămas însărcinată la nouăsprezece ani, iar părinții mei mi-au pus în față o alegere brutală:

I-am poftit să se așeze. Nu pentru că eram sigură că vor asculta, ci pentru că adevărul nu se spune în picioare, pe hol, ca o ceartă. Se spune așezat, cu respirația ținută, cu inima bătând în urechi.

Daniel stătea lângă mine, cu ghiozdanul mic pe umăr, uitându-se curios la fotografiile vechi de pe pereți. Erau poze cu mine copil, cu serbări, cu diplome. O viață din care el lipsea complet.

Tata s-a așezat primul. Mama l-a urmat, cu mâinile împreunate strâns, de parcă se ruga.

— Spune, a zis tata, fără să mă privească.

Am inspirat adânc.

— Tatăl lui Daniel a murit cu puțin timp înainte să aflu că sunt însărcinată.

Mama a scos un sunet scurt, ca un suspin reținut.

— A fost un accident pe șantier, am continuat. Avea douăzeci și unu de ani. Muncea ca să strângem bani, să putem pleca din oraș. Aveam planuri. N-am apucat să vi le spun.

Tata a ridicat privirea.

— Și de ce n-ai spus atunci?

— Pentru că mi-a fost frică. Pentru că știam că nu o să mă credeți. Pentru că eram o copilă care tocmai își pierduse omul pe care îl iubea.

Am simțit cum mi se umezesec ochii, dar n-am plâns. Plânsesem destul în zece ani.

— Când mi-ați cerut să renunț la sarcină, ați cerut, de fapt, să renunț la tot ce mai rămăsese din el.

Mama și-a dus mâna la gură.

— Elena… noi n-am știut.

— Știu. Dar nici n-ați vrut să știți.

Am întors capul spre Daniel.

— El e motivul pentru care n-am ajuns pe străzi. Pentru care am muncit pe salariul minim, am numărat fiecare leu, am stat nopți întregi trează. Pentru care am mers mai departe când nu mai aveam putere.

Daniel s-a apropiat de mine și mi-a prins mâna.

— Bunicule, bunico, a spus el timid, eu sunt bine. Mama e cea mai puternică persoană pe care o cunosc.

Tata a izbucnit în lacrimi. Nu îl mai văzusem plângând niciodată.

— Am greșit, a spus. Am crezut că te protejăm, dar ne-am protejat doar orgoliul.

Mama s-a ridicat și a venit spre mine. M-a îmbrățișat strâns, tremurând.

— Iartă-ne… dacă poți.

N-am spus nimic. Uneori, iertarea nu are nevoie de cuvinte, ci de timp.

Am petrecut acea seară stând la masă, mâncând o ciorbă simplă, vorbind despre lucruri mărunte. Tata l-a ajutat pe Daniel la o problemă de matematică. Mama i-a arătat albumul cu poze.

Când am plecat, era deja întuneric.

— O să mai veniți? a întrebat mama, cu voce joasă.

— Dacă o să fie loc pentru toți trei, am răspuns.

A dat din cap.

În drum spre casă, Daniel a adormit pe bancheta din spate.

M-am uitat la el și am zâmbit.

Pentru prima dată după zece ani, trecutul nu mai avea putere asupra mea.

Pentru că adevărul, spus la timp sau târziu, eliberează.