M-a umilit în public, chiar la petrecerea lui

Motorul s-a oprit încet, ca o promisiune rostită rar. Poarta grea de fier a scârțâit ușor, iar mașina neagră a intrat în curte fără grabă, sigură pe ea. Nu era una obișnuită. Nu genul pe care-l vezi la nunți sau la botezuri prin sat. Era genul de mașină care nu cere atenție, o ia.

Toți au tăcut.

Vecinii care râdeau cu câteva clipe înainte stăteau acum nemișcați, cu paharele suspendate în aer. Muzica încă se auzea, dar părea nepotrivită, ca un radio uitat deschis într-o cameră goală.

Portiera s-a deschis.

Mai întâi s-a văzut pantoful. Curat. Elegant. Apoi silueta unui bărbat înalt, drept, îmbrăcat simplu, dar impecabil. Nu se grăbea. Știa că toți îl privesc.

Inima îmi bătea tare, dar nu de frică. De liniște. De certitudine.

El s-a uitat direct la mine.

Zâmbetul lui n-a fost mare. Doar suficient.

— Ana, a spus calm. Sper că n-am întârziat.

Un murmur a trecut prin curte. Numele meu, rostit așa, clar, a schimbat aerul.

Tatăl meu a făcut un pas înainte. Încerca să pară stăpân pe situație, dar mâinile îi tremurau.

— Cine sunteți? a întrebat, cu un râs forțat.

Bărbatul s-a întors spre el, fără grabă.

— Sunt Mihai. Logodnicul Anei.

A urmat o liniște grea. Nu din surpriză, ci din rușine. Una care nu mai putea fi ascunsă.

Mihai s-a apropiat de mine și, fără să spună nimic, mi-a pus pe umeri sacoul lui. Era cald. Sigur. Exact ce-mi lipsea cu douăzeci de minute înainte.

— Ești bine? a șoptit.

Am dat din cap. Pentru prima dată în seara aia, chiar eram.

Tatăl meu a încercat să spună ceva. O glumă, probabil. Sau o scuză.

— Nu e nevoie, l-a oprit Mihai, pe un ton politicos, dar ferm. Am văzut destul.

S-a întors apoi către toți cei din curte.

— Mulțumim pentru invitație. Dar noi plecăm.

Am făcut un pas spre poartă, dar m-am oprit. M-am întors spre tatăl meu. Nu cu furie. Nu cu lacrimi.

— Ți-ai dorit să mă vezi mică, am spus încet. Astăzi m-ai văzut udă. Dar nu sunt nici mică, nici singură.

Nu a răspuns.

Am urcat în mașină. Pe măsură ce ne îndepărtam, am simțit cum ceva greu, vechi, se desprinde din mine. Ca o piatră purtată ani întregi în buzunar.

— De ce n-ai spus nimănui? m-a întrebat Mihai, după câteva minute.

— Pentru că n-am mai simțit nevoia să demonstrez nimic, i-am răspuns. Nici lor. Nici lui.

A zâmbit.

Câteva luni mai târziu, ne-am mutat într-un apartament mic, dar luminos, într-un cartier liniștit. Nu era lux. Dar era al nostru. Cu cafea dimineața și facturi plătite la timp. Cu planuri reale și bani puși deoparte, leu cu leu.

Tatăl meu n-a mai făcut glume. N-a mai sunat o vreme.

Într-o zi, a trimis un mesaj scurt: „Ai fost puternică.”

Atât.

Și a fost suficient.

Pentru că uneori, cea mai mare răzbunare nu e să te întorci.
E să pleci. Drept. Uscat. Cu fruntea sus.