„A ta stă și roade varză acum, iar noi ne relaxăm sub palmieri”

În aceeași dimineață, Natalia a terminat tura mai devreme. Măcelăria din cartier mirosea a carne proaspătă și a rumeguș ud, iar colegii îi uraseră o zi bună, ca de obicei. A ieșit cu șorțul împăturit sub braț și s-a oprit la piață. A cumpărat varză, morcovi și un pui întreg, gândindu-se ce să mai gătească seara.

Telefonul vibra în buzunar. Un mesaj. L-a deschis fără grabă.

Era o poză. Petru, pe un șezlong, cu ochelari de soare, iar lângă el, o blondă întinsă, cu un zâmbet larg. Sub poză, mesajul: „A ta stă și roade varză acum, iar noi ne relaxăm sub palmieri.”

Natalia a citit de două ori. Nu a plâns. Nu a tremurat. A simțit doar cum ceva se rupe, curat, definitiv.

A ajuns acasă, a pus plasele jos și s-a așezat la masă. S-a uitat în jur: mobila veche, dar curată, perdelele spălate, fotografiile de familie. Totul era pe numele ei. Casa moștenită de la bunici, trecută pe numele Nataliei cu ani în urmă, când Petru râdea și spunea că „actele sunt doar hârtii”.

Și-a făcut o cafea și a sunat un notar din oraș. Apoi un avocat, recomandat de o clientă fidelă.

În câteva zile, toate au fost puse la punct.

Între timp, Petru se întorcea bronzat și relaxat. A intrat în curte fluierând, cu gândul la un duș și o bere rece. Ușa era încuiată. A bătut. Nimic.

— Natalia! a strigat el.

Vecina de peste drum a scos capul.

— Nu mai locuiește aici. A plecat.

— Cum adică a plecat?!

— Cu tot cu lucruri. Și mi-a zis să vă spun că vorbiți cu avocatul ei.

Petru a simțit cum i se înmoaie picioarele. A sunat-o. Telefonul era închis.

Seara, a primit un e-mail. Deschis de mână tremurândă.

Divorț. Partaj. Ordin de restricție până la finalizarea procesului. Casa — proprietate exclusivă a Nataliei. Conturile comune — golite legal, partea ei retrasă: 95.000 de lei. Mașina — vândută. Datoriile la pariuri — exclusiv ale lui.

Daria a râs la început.

— Lasă, iubire, ne descurcăm.

Două săptămâni mai târziu, când au venit somațiile de plată și banca a blocat cardurile, râsul i-a pierit. A plecat într-o dimineață, fără scandal, fără explicații.

Petru a rămas singur, cu o valiză și o rușine care nu se mai spăla.

Natalia, în schimb, a închiriat un mic spațiu și a deschis un magazin alimentar de cartier. A pus pe firmă numele bunicii: „La Ana”. Muncea mult, dar zâmbea. Oamenii o respectau. Și, pentru prima dată, se simțea liberă.

Într-o seară, în timp ce închidea, a primit un mesaj nou.

„Am greșit. Hai să vorbim.”

Natalia a șters mesajul fără să răspundă. A încuiat ușa, a tras obloanele și a pornit spre casă.

Sub cerul de toamnă, cu o sacoșă de legume în mână, a zâmbit. Varza nu mai era un simbol al batjocurii. Era semnul unei vieți simple, dar curate.

Iar asta, până la urmă, era adevărata victorie.