A salvat o femeie fără adăpost în timpul unei gărzi de noapte

Când au tăiat hainele ude de pe ea, un obiect mic a căzut pe podeaua rece și a scos un sunet metalic.

Alexandru a încremenit.

S-a aplecat și a ridicat medalionul. Era vechi, zgâriat, cu un lanț subțire aproape rupt. L-a deschis cu degetele tremurânde.

Înăuntru era o poză mică, decolorată. Un copil cu ochi mari, serioși. Un copil pe care îl știa.

Era el.

Lumea s-a oprit pentru o secundă. Sunetele aparatelor, vocile colegilor, totul s-a estompat. I-a venit să scape medalionul din mână, dar l-a strâns mai tare, ca și cum i-ar fi fost frică să nu dispară.

— Domnule doctor? — a întrebat cineva.

Alexandru a clipit des, și-a adunat respirația și a închis medalionul.

— Continuăm — a spus, cu o voce mai joasă decât de obicei.

Operația a durat ore întregi. A luptat pentru ea cu o încăpățânare care i-a surprins pe toți. Nu a cedat nici când șansele erau minime. Nu a lăsat bisturiul din mână până când femeia nu a fost stabilă.

Când a ieșit din sală, era ud leoarcă de transpirație. S-a sprijinit de perete și a lăsat capul în jos.

Pentru prima dată în viața lui, îi era frică.

A așteptat lângă patul ei toată noaptea. Dimineața, femeia a deschis ochii. Se uita speriată în jur, neîncrezătoare.

— Unde sunt? — a șoptit.

Alexandru a înghițit greu.

— La spital. Sunteți în siguranță.

Femeia l-a privit lung. Ochii ei obosiți s-au umplut de lacrimi.

— Alexandru… — a spus încet.

Inima lui a explodat.

— De unde îmi știți numele?

Femeia a început să plângă, fără zgomot.

— Te-am căutat ani întregi… — a murmurat. — N-am avut niciodată curaj să vin la tine. Am pierdut tot. Dar pe tine nu te-am uitat niciodată.

I-a întins mâna tremurândă. Alexandru i-a pus medalionul în palmă.

— L-ați pierdut când eram mic — a spus. — L-am căutat toată viața.

Adevărul a venit încet, dureros. Fusese o femeie simplă, păcălită, lăsată pe drumuri. Îl lăsase la orfelinat crezând că va avea o viață mai bună. Viața ei se prăbușise după aceea.

Alexandru a ascultat fără să o întrerupă. Lacrimile îi curgeau în tăcere.

— M-am făcut medic ca să salvez oameni — a spus el, la final. — Dar n-am știut niciodată pe cine încerc, de fapt, să salvez.

A dus-o, după externare, într-un centru social. A ajutat-o să-și refacă actele. A învățat-o din nou ce înseamnă o masă caldă, un pat curat, o ușă care se închide pe dinăuntru.

Într-o duminică, au mâncat împreună o ciorbă fierbinte într-o bucătărie mică, dar plină de lumină.

— Mamă — a spus Alexandru, pentru prima dată.

Femeia a zâmbit printre lacrimi.

Unele legături nu se rup niciodată. Doar așteaptă să fie recunoscute.