Vând portocale, domnule. Sunt dulci, dulci de tot. Poftiți?

Am oprit într-un cartier de blocuri vechi, cenușii, unde tencuiala cădea în bucăți și mirosul de mâncare ieftină plutea în aer. Un loc în care nu ajunsesem niciodată, deși orașul era același.

—Aici —a spus Sofia, arătând spre un bloc cu patru etaje.

Am urcat scările încet. Fără lift. Pereții aveau urme de mâini, iar becurile pâlpâiau. La etajul doi, s-a oprit în fața unei uși scorojite.

A bătut ușor.

—Mamă… am venit.

A durat câteva secunde până s-a auzit zăvorul. Ușa s-a deschis și am văzut-o.

Elena.

Mai slabă. Obosită. Cu riduri pe care nu le cunoșteam. Dar era ea. Aceeași privire, același fel de a-și ține umerii, ca și cum ar fi purtat mereu o povară.

Când m-a văzut, s-a albit la față.

—Dan…?

S-a sprijinit de tocul ușii, ca să nu cadă.

—Elena —am spus, iar numele ei mi-a rupt pieptul.

A izbucnit în plâns. Un plâns fără sunet, din acelea care dor mai tare decât orice strigăt. Sofia s-a lipit de ea, iar eu am rămas în prag, neștiind dacă am voie să intru înapoi în viața lor.

—De ce n-ai spus nimic? —am întrebat încet—. De ce ai dispărut?

Elena a tras aer adânc.

—Pentru că eram însărcinată. Și medicul mi-a spus că sunt bolnavă. Și mi-a fost frică. Tu abia începeai, aveai vise, aveai totul înainte. N-am vrut să te trag în jos.

—Ai decis pentru mine —am spus, cu durere—. Pentru noi.

A dat din cap, vinovată.

—Știu. Am greșit. În fiecare zi m-am gândit la tine. Dar apoi a apărut Sofia… și a trebuit să merg mai departe.

M-am uitat la fetiță. La copilul meu. La ochii ei care semănau cu ai mei mai mult decât aș fi vrut să recunosc.

—Nu mai trebuie să duci singură —am spus—. Niciuna dintre voi.

Am scos telefonul și am sunat la un medic bun. Unul dintre cei mai buni. Fără pile, fără șmecherii. Un om care știa ce face.

—Mâine dimineață —i-am spus Elenei—. Analize, tratament, tot ce trebuie. Eu plătesc.

—Nu pot accepta… —a început ea.

—Ba poți —am spus—. Nu e milă. E responsabilitate.

Sofia se uita la mine cu gura întredeschisă.

—Înseamnă că… —a început ea— înseamnă că sunteți tatăl meu?

Am îngenuncheat în fața ei.

—Da —am spus simplu—. Și dacă mă lași, o să încerc să fiu unul bun.

Nu a zis nimic. Doar m-a îmbrățișat tare, cu toată puterea ei de copil flămând de siguranță.

În seara aia am mâncat împreună. Pe o masă mică, cu fețe de masă vechi. Am râs. Am plâns. Am făcut planuri.

Pentru prima dată după doisprezece ani, casa mea mare și goală nu mi s-a mai părut un palat.

Pentru că, uneori, viața nu te pedepsește.

Uneori te întoarce exact acolo unde trebuia să fii de la început.