„NIMENI NU A REUȘIT SĂ-L REPARE DE 10 ANI!”

Am închis ochii o secundă.

Am ignorat râsetele, telefoanele ridicate, șoaptele. Pentru mine nu mai exista nimic în afară de motorul ăla.

L-am simțit.

Nu suna a mort. Sună a sufocat.

Am desfăcut încet un furtun, apoi altul. Mirosul mi-a confirmat ce bănuiam. Nu era electrică problema. Era aerul. Motorul nu respira cum trebuie.

— Două minute — a strigat cineva.

Am cerut o șurubelniță. Un mecanic a aruncat-o spre mine, ironic. Am deschis carcasa filtrului de aer. Înăuntru… un cuib vechi de șoareci, mizerie, resturi. Cineva schimbase senzori, calculatoare, pompe… dar nimeni nu se uitase la lucrurile simple.

— Fir-ar să fie… — am murmurat.

Am curățat rapid, cu mâna, cu cârpa. Am pus la loc.

— Un minut!

M-am urcat în cabină. Scaunul scârțâia. Am pus contactul.

Tăcere.

Am mai așteptat două secunde. Am apăsat din nou.

Motorul a tușit. O dată.

A doua oară, Colosul a prins viață.

Un urlet adânc a umplut hala. Vibrațiile au trecut prin podea, prin oameni, prin telefoane.

A fost liniște.

Apoi, haos.

— A PORNIT!

— Doamne…

— Nu se poate!

Am coborât încet din cabină. Mâinile îmi tremurau.

Domnul Ardelean era alb la față.

— Ce-ai făcut? — a întrebat, aproape șoptit.

— L-am lăsat să respire — i-am răspuns.

M-a privit lung. Apoi a întins mâna.

— De mâine începi. Salariu bun. Carte de muncă. Asigurare.

Am dat din cap. Nu puteam vorbi.

În seara aia, m-am dus acasă cu primul avans în buzunar. Am cumpărat inhalator pentru Alina. Și o pizza mare, că n-o mai mâncaserăm de luni de zile.

Când m-a întrebat ce s-a întâmplat la muncă, i-am zis simplu:

— Tata a ascultat un motor.

Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că viața, încet, începe să pornească din nou.