…dar nimeni nu era pregătit pentru ce urma să spună.
Dan a privit mulțimea, apoi s-a uitat la Grația. În ochii lui se citea emoția, dar și o liniște adâncă.
„Știu ce vedeți când mă priviți”, a spus el, cu voce calmă. „Un om care nu are nimic. Un om care doarme pe străzi, care nu merită o femeie ca ea. Și aveți dreptate într-un sens — nu am avut nimic. Dar ea… ea mi-a dat totul.”
Un murmur a străbătut biserica. Preotul a făcut un pas înapoi, iar Grația, cu ochii umezi, îl privea în tăcere.
„Când am cunoscut-o,” a continuat Dan, „eram murdar, flămând și rușinat de viața mea. Ea mi-a întins o pungă cu mâncare, dar mai mult decât atât, mi-a întins o mână. N-a fugit de mine, n-a râs, n-a întrebat de ce. Mi-a spus doar: ‘Dumnezeu nu te-a uitat, Dan.’ În ziua aia am plâns pentru prima dată după zece ani.”
Mulți dintre invitați și-au coborât privirea. Melisa își frământa mâinile.
„Am început să muncesc, să fac tot ce pot. Nu pentru mine, ci pentru ea. Am dormit în adăposturi, am strâns fiecare leu, am reparat garduri, am cărat saci de ciment. Am vrut să-i cumpăr o rochie, dar ea a zis: ‘Nu, Dan. Nu te rupe pentru o bucată de material. Eu vreau să mă măriți cu inima, nu cu portofelul.’”
Un fior a trecut prin mulțime.
„Știți ce am făcut cu ultimii bani pe care îi aveam?” a spus Dan, cu un zâmbet amar. „Am cumpărat o floare. O singură floare, de la o femeie bătrână din piață. Am păstrat-o două zile și i-am dat-o în ziua în care m-a întrebat dacă o iubesc. I-am zis: ‘Te iubesc mai mult decât am iubit viața pe care am pierdut-o.’”
Grația plângea. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar zâmbetul ei era larg, plin de recunoștință.
Dan și-a ridicat privirea spre cei din spate. „Unii dintre voi râdeți acum. Și poate o veți face și mai târziu, la mese, între pahare de vin. Dar eu nu mă rușinez. Eu n-am pierdut nimic azi. Eu am câștigat o regină. O femeie care m-a văzut om când alții m-au văzut gunoi. O femeie care mi-a arătat că dragostea nu se măsoară în bani, ci în faptele mici care țin sufletul viu.”
Biserica a rămas mută. Niciun sunet, nicio șoaptă. Doar ecoul cuvintelor lui se răsfrângea în tavanul boltit.
„Și știți ceva?” a adăugat el, cu o voce mai puternică. „Poate azi nu am o casă. Dar de mâine, o să am o cămină. Pentru că o cămină se face cu inimă, nu cu pereți.”
A coborât microfonul, a luat mâna Grației și a sărutat-o.
Preotul, vizibil mișcat, a închis Biblia și a spus: „Cred că Dumnezeu a vorbit deja prin acest om.”
Mulțimea s-a ridicat în picioare. Oamenii care râseseră la început acum aplaudau, unii plângeau, alții își ascundeau fețele rușinați. Melisa a fost prima care s-a apropiat, a îmbrățișat-o pe Grația și i-a spus printre lacrimi: „Îmi pare rău. Ai ales bine.”
După ceremonie, Dan și Grația au ieșit din biserică ținându-se de mână. Nu aveau limuzină, nici covor roșu. Doar o bicicletă veche, cu două baloane legate de ghidon. Dar râdeau amândoi, sincer, din inimă.
Câteva luni mai târziu, un articol dintr-un ziar local titra: „Bărbatul fără adăpost care și-a schimbat viața pentru dragoste.” Dan lucra atunci la o firmă de construcții, iar Grația deschisese un mic centru de îngrijire pentru copii sărmani.
Când un reporter i-a întrebat care e secretul fericirii lor, Dan a zâmbit și a spus: „Nu te întreba ce-ți lipsește. Întreabă-te ce poți oferi. Restul vine de la sine.”
Iar Grația a adăugat simplu: „Noi n-am avut nimic… dar acum avem totul.”
Și au rămas acolo, în fața casei lor mici, ținându-se de mână, în timp ce soarele apunea peste un cer care părea să le zâmbească și el.