După 20 de ani munciți departe de casă, fiul s-a întors fără să anunțe

Matei a lăsat geanta jos fără zgomot.

Tatăl lui, Ion, stătea pe scaun, cu spatele ușor cocoșat, privind în gol. Când și-a ridicat ochii și l-a văzut, n-a spus nimic. Doar a clipit des, ca și cum mintea lui avea nevoie de timp să creadă ce vede.

„Ai venit…”, a murmurat el.

Atât.

În acel cuvânt era totul: bucurie, rușine, oboseală, dor.

Matei s-a așezat la masă. A privit porțiile mici, lingurile tocite, masa rosă la colțuri. A simțit cum i se adună ceva greu în gât.

„De când?”, a întrebat el, cu voce joasă.

Elena a ridicat din umeri.

„De ceva vreme.”

Ion a oftat.

„Pensia nu mai ajunge. Lemnele s-au scumpit. Medicamentele… știi și tu.”

Matei nu știa. Crezuse că știe. Dar nu știa nimic.

În seara aceea n-au mai mâncat supa. Matei a ieșit, a mers până la magazinul din sat și s-a întors cu două plase pline. Pâine, carne, legume, lapte, fructe. A lăsat peste trei sute de lei pe tejghea fără să clipească.

Mama lui a început să plângă.

„Nu trebuia…”

„Ba da”, a spus el simplu.

Noaptea n-a dormit. A stat pe patul vechi din camera lui, privind tavanul crăpat. Fiecare zgomot al casei i se părea un reproș.

Dimineața, a luat o decizie.

În zilele următoare, Matei n-a mai plecat. A reparat gardul. A urcat pe acoperiș. A vorbit cu primăria. A aflat ce ajutoare există. A plătit datoriile. A schimbat soba veche cu una nouă.

Apoi a făcut ceva ce amânase douăzeci de ani.

A rămas.

A găsit de muncă la o firmă mică din Craiova. Nu câștiga cât pe drumuri lungi, dar se întorcea acasă în fiecare seară. Mâncau împreună. Vorbeau. Râdeau.

Casa a prins viață.

Într-o duminică, Elena a pus pe masă o ciorbă fierbinte, cu aburi groși. Ion a turnat ceai în căni. Matei s-a uitat la ei și a simțit, pentru prima dată după mult timp, liniște.

Nu salvase lumea.
Nu devenise bogat.

Dar își salvase familia.

Și uneori, asta e tot ce contează.