Am rămas însărcinată la 19 ani, iar părinții mei mi-au spus clar: ori fac avort, ori plec din casă

Tata s-a așezat încet pe scaunul din hol, de parcă picioarele nu-l mai țineau. Mama s-a sprijinit de tocul ușii, cu o mână la gură. Andrei stătea lângă mine, drept, cu rucsacul pe umăr, atent la fiecare mișcare.

„Spune”, a murmurat tata, fără să mă privească.

Am inspirat adânc. Aerul din casă mirosea a varză călită și a cafea veche. Nimic nu se schimbase. Doar noi.

„Tatăl lui Andrei a murit înainte să știu că sunt însărcinată”, am început. „Într-un accident de muncă. Era sudor pe șantier.”

Mama a clipit des. „Și ce legătură are asta cu… amenințarea ta?”

Am înghițit în sec.

„Pentru că tatăl lui Andrei era fiul omului pentru care lucra tata.”

Tăcere.

„Fiul patronului tău”, am continuat. „Al omului care te-a ajutat să-ți plătești creditul. Care ne-a împrumutat bani când n-aveam nici de lemne.”

Tata s-a uitat brusc la mine. Fața i s-a albit.

„Nu”, a șoptit.

„Ba da. Și când a murit, familia lui a încercat să mușamalizeze totul. Firma, accidentul, vina. Dacă avortam, eram obligată să semnez niște hârtii. Hârtii prin care renunțam la orice drept. La adevăr.”

Mama a început să tremure.

„Dacă făceam asta”, am spus încet, „firma lui scăpa basma curată. Tata ar fi rămas fără serviciu oricum. Și poate mai rău.”

Andrei s-a uitat la bunicul lui. „Bunicule, tata a fost un om bun?”

Tata a izbucnit în plâns. Un plâns greu, din piept, pe care nu-l mai văzusem niciodată.

„A fost”, a spus printre suspine. „Și eu am fost un laș.”

Mama s-a apropiat de Andrei, cu pași mici, de parcă se temea că va dispărea. I-a atins mâna.

„Iartă-ne”, a șoptit. „Pe amândoi.”

Andrei a zâmbit timid. „Vreau doar să vă cunosc.”

Am stat acolo ore întregi. Am vorbit. Am plâns. Am mâncat împreună, ca pe vremuri. Tata i-a arătat lui Andrei atelierul din curte. Mama i-a scos poze vechi, îngălbenite.

Seara, când am ieșit pe prispă, tata m-a oprit.

„Maria… am pus bani deoparte. Pentru Andrei. Nu ca să repar trecutul. Ci ca să nu-l mai stricăm.”

Nu era o sumă mare. Câteva mii de lei. Dar conta.

Când am plecat a doua zi, mama ne-a îmbrățișat strâns. Tata l-a bătut pe Andrei pe umăr.

„Să mai veniți”, a spus.

În mașină, Andrei s-a uitat pe geam, apoi la mine.

„Mamă… ai făcut bine că nu ai renunțat.”

Am zâmbit, cu ochii în lacrimi.

„Știu.”

Și pentru prima dată după zece ani, trecutul nu mai durea. Era, în sfârșit, pus la locul lui.