Soțul meu a murit după o boală lungă, lăsându-mi casa și cam atât.

Am deschis-o.

Înăuntru erau plicuri, legate cu un elastic vechi, ca alea de la piață. Plicuri galbene, cu colțurile îndoite. Pe fiecare era scris cu pixul: „Pentru Maria”. Numele meu. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Primul plic era subțire. L-am desfăcut cu mâini tremurânde. Era o scrisoare de la soțul meu, Ion. Scrisul lui, ușor aplecat, pe care îl știam pe de rost.

„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Îmi pare rău că te-am lăsat cu mai multe griji decât promisiuni.”

Am lăsat hârtia jos și m-am așezat pe marginea patului. Camera mirosea a deodorant ieftin și a praf. Pe perete încă era o hârtie lipită cu bandă: „Succes la BAC!”. O scrisesem eu.

În al doilea plic era un extras de cont. Numele meu din nou. O sumă care m-a făcut să clipesc de două ori: 48.000 de lei.

Am scos tot din geantă.

Contracte. Chitanțe. Un carnet de economii vechi. Și, la fund, un bilețel mic, împăturit.

„Nu i-am spus nimic. Nu voiam să te sperii. Dar am pus bani deoparte. Pentru tine.”

Am închis ochii. Ion fusese mereu omul tăcut. Genul care nu promitea mult, dar făcea. În ultimii ani, boala îl mâncase pe dinăuntru. Eu lucram la un magazin din cartier, pe salariu minim. El zicea mereu: „Lasă, Maria, ne descurcăm.”

Se pare că se descurcase mai mult decât știam.

Am auzit o bătaie în ușă.

Puternică. Nervos.

— Deschide! a strigat Andrei, fiul lui. Știu că ești acolo!

Inima îmi bătea în gât. Acum câteva ore, îmi spusese că sunt datoria lui pe viață. Pensia lui personală. Mă simțisem mică. Fără sprijin. Fără viitor.

Am strâns geanta la piept și m-am ridicat.

Am deschis ușa.

— Ce mai vrei? am spus, cu vocea mai calmă decât mă simțeam.

A râs strâmb.

— Cheia. Lucrurile mele. Și să încetezi cu prostiile.

L-am privit. Era tânăr, dar privirea îi era obosită. Furia aceea nu venea doar din mândrie. Venea din frică.

— Intră, i-am zis.

S-a oprit, surprins. A intrat.

Am pus geanta pe masă.

— Știi ce e asta? l-am întrebat.

S-a albit la față.

— De unde…?

— Era sub patul tău.

S-a așezat pe scaun, brusc mai mic.

— Tata m-a rugat să o păstrez, a spus încet. A zis că, dacă se întâmplă ceva… să ți-o dau când o să fie momentul potrivit.

— Și momentul potrivit era după ce îmi spui că sunt pensia ta?

A tăcut.

— Am fost prost, a zis. Supărat. N-am știut ce să fac după ce a murit. Casa asta… nu mai e acasă fără el.

Am respirat adânc.

— Nici pentru mine nu e ușor.

I-am întins primul plic. L-a recunoscut imediat.

— Tata te-a iubit, Andrei. Mai mult decât a știut să arate.

Lacrimile i-au curs fără să le șteargă.

— Am muncit pe șantier, a zis. Vara trecută. Tot ce-am strâns am pus aici. Tata zicea că nu trebuie să știi, că vrea să fie „siguranța” ta.

Am zâmbit amar.

— Și tu ai ales să râzi de mine.

— Mi-a fost frică. Dacă te pierdeam și pe tine…

A fost liniște.

Apoi am spus:

— Chiria nu mai e 2.500 de lei.

A ridicat privirea, speriat.

— E 1.000. Și ajuți prin casă. Restul banilor rămân unde i-a pus tata. Pentru zile negre.

— Serios? a întrebat.

— Serios. Dar cu o condiție.

— Care?

— Respect. Nu sunt pensia ta. Sunt familia ta.

A dat din cap.

Seara, am făcut ciorbă de cartofi. Simplă. Ca pe vremuri. Am mâncat la aceeași masă unde Ion își bea cafeaua dimineața.

Casa nu mai părea goală.

Înainte să mă culc, am pus geanta într-un dulap. Am lipit pe ușă un bilețel nou, scris de mine:

„Pentru zile bune.”

Și, pentru prima dată după mult timp, am adormit fără teamă.