Un nepot și-a împins bunica în lac, știind foarte bine că nu știe să înoate și că îi este frică de apă

A pășit încet spre mașină.

Apa picura din hainele ei direct pe scânduri. Nimeni nu mai râdea. Doar vântul mișca ușor luciul lacului, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Unde pleci? a întrebat fiul ei, încă zâmbind forțat.

Nu i-a răspuns.

A deschis portbagajul Loganului vechi, a scos geanta mare din piele în care ținea mereu actele și un carnețel uzat. S-a întors la ei cu pași mici, dar siguri.

— Mamă, gata, a fost o glumă, a spus nepotul, deja mai puțin curajos.

Ea s-a uitat direct la el.

— O glumă e când râde și cel care e glumit, a spus calm.

Vocea ei era joasă, dar tăioasă.

A deschis geanta și a scos un dosar. Hârtii groase, cu ștampile. Le-a întins spre fiul ei.

— Ce-i asta? a mormăit el.

— Actele casei din Pitești. Și ale terenului de lângă lac.

Toți au încremenit.

Casa în care locuiau. Curtea în care făceau grătare. Pământul pe care plănuiau să mai ridice o construcție, poate niște căsuțe de închiriat vara.

— Sunt pe numele meu, a continuat ea liniștită. Și știți bine de ce.

Știau.

Cu ani în urmă, când ei aveau datorii și bănci la ușă, ea pusese casa pe numele ei ca să nu fie luată pentru o hârtie cu datorie neachitată. Își folosise pensia, își vânduse verigheta, strânsese leu cu leu.

— Mamă, nu exagera, a încercat fiul.

Ea l-a oprit din privire.

— Azi m-ați lăsat să mă înec. M-ați privit cum mă zbat. Și ați râs.

Nimeni nu mai îndrăznea să spună nimic.

— Dacă pentru voi viața mea e o glumă, atunci și casa asta a fost o glumă.

A scos un alt plic.

— Am fost la notar săptămâna trecută.

Nora a înghițit în sec.

— Am făcut act de donație. Casa și terenul merg către Centrul de bătrâni „Sfântul Nicolae”. Să aibă unde sta oameni care nu sunt împinși în apă pentru distracție.

Parcă aerul s-a tăiat.

— Ce? a strigat nepotul. Glumești!

— Nu, dragul meu. Eu nu mai fac glume.

Fiul ei s-a albit la față.

— Mamă, nu poți să faci asta! Noi unde mergem?

Ea și-a strâns baticul pe cap.

— Unde m-ați lăsat și pe mine azi. Pe cont propriu.

Lacrimile au început să apară, dar nu la ea. La ei.

— Mai aveți două luni să vă găsiți alt loc. Atât am putut negocia.

Tăcerea era grea ca plumbul.

— Toată viața am crezut că familia înseamnă sprijin, a spus ea încet. Azi am înțeles că uneori înseamnă doar obișnuință.

S-a întors spre mașină.

Nepotul care o împinsese a făcut un pas înainte.

— Bunico… îmi pare rău.

Ea s-a oprit, fără să se întoarcă.

— Ține minte ziua asta. Nu pentru casa pierdută. Ci pentru că ai râs când cineva se îneca.

A urcat la volan. Motorul a pornit greu, ca întotdeauna.

A plecat încet, lăsând în urmă pontonul, lacul și tăcerea.

În oglinda retrovizoare nu se mai vedeau oameni care râd.

Se vedeau oameni speriați.

Iar pentru prima dată după mulți ani, nu s-a mai simțit slabă.

S-a simțit liberă.