Ai auzit noutatea? – a șoptit Viorica, aplecându-se peste gard

Într-o dimineață de vară, satul Valea Mare s-a trezit mai devreme decât de obicei.

Un zgomot puternic de motor s-a auzit pe ulița principală.

O mașină mare, neagră și lucioasă, a oprit chiar în fața casei familiei Popescu.

Vecinii au început imediat să iasă pe la porți.

– Ai văzut ce mașină? – a șoptit Viorica.

– Doamne, sigur a greșit satul! – a spus tanti Elena.

Din mașină a coborât un bărbat înalt, bine îmbrăcat. Cămașă albă, pantofi lustruiți, ceas scump la mână.

S-a uitat câteva secunde la casa modestă.

Apoi a intrat pe poartă.

Ion Popescu, care tocmai tăia lemne în curte, s-a oprit și l-a privit mirat.

– Bună ziua, – a spus bărbatul respectuos. – O caut pe Andreea.

Ion a încruntat sprâncenele.

– Cine sunteți dumneavoastră?

Bărbatul a respirat adânc.

– Tatăl copilului.

Toporul i-a scăpat lui Ion din mână.

În câteva minute, vestea a ajuns în tot satul.

Vecinii stăteau pe lângă garduri, încercând să audă ce se întâmplă în curte.

Andreea a ieșit din casă cu copilul în brațe.

Când l-a văzut pe bărbat, ochii i s-au umplut de lacrimi.

– Ai venit…

El a făcut câțiva pași spre ea.

– Am venit să-mi iau familia.

În acel moment, toată mândria și toate bârfele satului păreau că se opresc în aer.

Maria și Ion priveau în tăcere.

– De ce acum? – a întrebat Ion, serios.

Bărbatul a răspuns simplu:

– Pentru că până acum am fost prost.

Apoi a scos un plic din buzunar.

– Am deschis o fermă mare la marginea orașului. Am casă, stabilitate… dar n-am avut curajul să vin. Până ieri.

Andreea l-a privit lung.

– Nu vreau bani, – a spus ea încet. – Eu pot să-mi cresc copilul singură.

Bărbatul a zâmbit trist.

– Știu. Tocmai de asta te respect.

S-a apropiat și s-a uitat la copil.

Bebelușul dormea liniștit.

– Pot să-l țin?

Andreea a ezitat o clipă.

Apoi i l-a întins.

Bărbatul l-a luat cu grijă și a șoptit:

– Salut, Andrei. Eu sunt tata.

În acel moment, Ion Popescu s-a uitat spre gard.

Vecinii încă stăteau cu ochii mari.

Bătrânul a ridicat vocea:

– Ce vă uitați așa? N-ați mai văzut familie?

Unul câte unul, oamenii au început să se retragă rușinați.

Florica a plecat prima.

Cornelia a închis poarta fără să mai spună nimic.

Iar în curtea familiei Popescu, pentru prima dată după multe luni, liniștea nu mai era apăsătoare.

Era liniștea unei familii care își găsise, în sfârșit, locul.