Irina și Andrei s-au întors acasă după 10 zile la mare

La capătul firului s-a făcut liniște pentru câteva secunde.

Lidia Vasilievna era secretara firmei de peste douăzeci de ani. Îl cunoscuse bine pe tatăl Irinei și o văzuse crescând printre birourile acelea.

— Sunteți sigură, doamnă Irina? a întrebat ea încet.

— Foarte sigură, a răspuns Irina. Mâine dimineață vreau totul pregătit.

A închis telefonul fără să mai spună altceva.

În apartament era liniște. Prea liniște. Se auzea doar frigiderul bâzâind și câte o mașină trecând pe bulevard.

Irina s-a așezat la masa din bucătărie.

În fața ei era o ceașcă de cafea rece. O făcuse cu o oră în urmă și nici nu se atinsese de ea.

Nu plângea.

Ciudat era că nu simțea nici măcar furie.

Simțea doar o oboseală mare. Ca și cum în ultimele luni purtase în spate ceva greu și abia acum îl lăsa jos.

În minte îi revenea imaginea tatălui ei.

Cu doar trei luni înainte murise. Un infarct neașteptat. Firma rămăsese în mâinile ei peste noapte.

Andrei fusese primul care spusese atunci:

„Nu-ți face griji, sunt eu aici. Te ajut cu tot.”

Irina chiar îl crezuse.

Îl pusese director adjunct. Îi dăduse acces la conturi, la contracte, la tot.

Era soțul ei, până la urmă.

A doua zi dimineață a ajuns la birou devreme.

Clădirea firmei era pe o stradă liniștită din București. Aceeași clădire unde lucrase tatăl ei aproape douăzeci de ani.

Lidia Vasilievna o aștepta deja.

Pe birou era un dosar subțire.

— Sunt pregătite, a spus ea.

Irina l-a deschis.

Hârtii simple. Decizie de concediere, motiv disciplinar, notificare oficială.

Totul perfect legal.

Irina a semnat calm.

La ora nouă și jumătate a intrat Andrei.

Avea ochelari de soare pe cap și o cafea de la colț.

— Bună dimineața, șefa, a spus el zâmbind.

Irina l-a privit câteva secunde.

Parcă îl vedea pentru prima dată cu adevărat.

— Ia loc, Andrei.

El s-a așezat relaxat pe scaun.

— Ce s-a întâmplat? Parcă suntem la interogatoriu.

Irina i-a împins dosarul peste birou.

— Citește.

Zâmbetul lui a dispărut treptat.

A citit prima pagină. Apoi a doua.

— Ce e asta? a spus el ridicând privirea.

— Concedierea ta.

— Glumești?

— Nu.

Andrei a râs scurt.

— Hai, Irina… ce-i cu teatrul ăsta?

Ea și-a sprijinit coatele pe birou.

— Vasile îți mai scrie „noapte bună”?

Culoarea i s-a schimbat instant.

— Ce…?

— Mesajele. Le-am văzut la mare.

Liniște.

Pentru prima dată, Andrei nu mai avea replică.

— Nu e ce crezi, a spus el în cele din urmă.

Irina a zâmbit trist.

— Interesant. Pentru că mesajele erau foarte clare.

El a încercat să se adune.

— Irina, ascultă… eu voiam să-ți spun…

— Când? După următoarea vacanță cu el?

Andrei s-a ridicat în picioare.

— Asta nu are nicio legătură cu munca!

— Ba are.

Irina a bătut ușor cu degetul pe dosar.

— Firma asta a fost construită de tatăl meu. Eu nu țin în conducere oameni care mă mint.

— Sunt soțul tău!

— Exact.

Ea s-a ridicat și ea.

— Și tocmai de asta trebuia să fii primul care mă respectă.

Andrei a rămas nemișcat.

— Deci asta e? mă dai afară?

— Da.

— Și cu căsnicia noastră?

Irina a oftat.

— Căsnicia noastră s-a terminat în noaptea în care ai ales să-i scrii altcuiva „mi-e dor de tine”.

Liniștea din birou era apăsătoare.

Andrei a închis dosarul.

— O să regreți asta.

Irina a dat din cap.

— Nu.

A deschis ușa.

— Lidia Vasilievna vă va conduce la ieșire.

După ce el a plecat, Irina a rămas câteva minute privind pe fereastră.

În curte era aceeași tei bătrân pe care îl plantase tatăl ei.

Vântul mișca frunzele ușor.

Pentru prima dată după mult timp, Irina a simțit ceva diferit.

Nu tristețe.

Nu furie.

Ci liniște.

Uneori pierzi un om…

ca să te regăsești pe tine.