Strânge-ți lucrurile și du-te la mama ta

Poate Mihai crede că are dreptate, dar nu e așa. Bunurile se vor împărți. Spune-mi doar… tu cum reziști? Ați trăit atâția ani atât de bine.

— Știu… dar iată că s-a întâmplat. Poate am fost prea încrezătoare. Poate l-a plictisit grija mea. Nu voi afla niciodată. Și nici nu vreau. Are rost să cauți explicații doar dacă vrei să repari ceva. Eu nu vreau să-l iert.

— Te înțeleg. Nici eu nu aș ierta trădarea. Mai ales după tot ce ai făcut pentru el. Trebuia să te poarte pe palme, nu să te arunce la gunoi. Nu-ți face griji, te ajut cu tot.

Natalia știa că va trebui să-i spună și fiului ei despre divorț.

Au stabilit să se întâlnească la o cafenea lângă universitatea unde studia băiatul.

Femeia încerca să-și aleagă cuvintele și să nu-l vorbească de rău pe aproape fostul soț.

Trăise cu acel om peste douăzeci de ani.

Se spune că într-un divorț amândoi sunt vinovați.

Poate că ea îmbătrânise mai repede decât el.

Deși avea grijă de ea și de felul în care arată, se pare că lui Mihai îi lipsea ceva.

Nikita a rămas șocat de ce auzea.

— Trebuie să vorbesc cu el ca un bărbat cu un bărbat. Cum a putut să te schimbe pe o puștoaică? Mamă, o să regrete amar asta.

Natalia a ridicat imediat mâna.

— Nu, Nikita. Nu vreau scandal.

Băiatul era roșu la față de furie.

Avea douăzeci și unu de ani, era înalt și semăna leit cu tatăl lui. Dar în ochii lui era ceva ce Mihai pierduse de mult: respect.

— Mamă, nu pot să stau și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.

— Nu te prefaci. Doar rămâi demn.

Natalia a luat o gură de cafea, deși băutura era deja rece.

— Tatăl tău a făcut alegerea lui. Noi o vom face pe a noastră.

Nikita a rămas tăcut câteva secunde.

— Și ce vei face acum?

Natalia a zâmbit pentru prima dată cu adevărat în ultimele zile.

— O să-mi trăiesc viața.

Băiatul a ridicat sprâncenele.

— Atât?

— Nu e puțin lucru.

Ea a privit pe fereastra cafenelei. Studenții treceau grăbiți, râzând, vorbind tare.

Viața mergea mai departe.

— Știi ceva, Nikita… douăzeci și trei de ani am trăit pentru familie. Pentru casă. Pentru tatăl tău. Nu regret nimic.

— Dar el…

— El va regreta.

Vocea ei era calmă. Sigură.

După o lună a început procesul.

Mihai a venit în sala de judecată cu un avocat scump și cu o femeie tânără, blondă, care stătea în spatele lui.

Natalia nici măcar nu s-a uitat spre ea.

Judecătorul a analizat actele aproape două ore.

La final, verdictul a fost simplu.

Apartamentul — împărțit.

Economiile — împărțite.

Mașina — vândută, iar banii împărțiți.

Mihai a ieșit din sală furios, fără să privească înapoi.

Natalia însă simțea ceva neașteptat.

Ușurare.

Cu banii primiți, a făcut ceva ce Mihai nici nu și-ar fi imaginat.

A cumpărat un apartament mic, luminos, aproape de parc.

Și-a schimbat locul de muncă.

Nu mai lucra la bibliotecă.

Deschisese o mică librărie-cafenea.

În fiecare dimineață mirosea a cafea proaspătă și a cărți noi.

Într-o zi, Nikita a intrat pe ușă și s-a uitat în jur.

— Mamă… locul ăsta e minunat.

Natalia a zâmbit.

— Vezi? Uneori sfârșitul unei povești…

Ea a privit rafturile pline de cărți și lumina care intra prin geamurile mari.

— …este, de fapt, începutul celei mai bune părți din viață.