Când toți invitații au plecat, după nunta fiicei lor

— Și dumneavoastră aveți stres?

— Cam ca al dumneavoastră.

Puțin mai târziu s-a întors cu o felie uriașă de tort.

— Sper că aveți un fierbător pentru ceai.

— Chiar voiați să mâncați singur tot tortul ăsta?

— Din când în când trebuie să-ți mai faci și poftele. Știți… și eu am divorțat de curând. N-am găsit încă apartament și mai dorm pe aici. Șeful mi-a dat voie.

— Serios?

— Despre dumneavoastră știe toată lumea. Serghei s-a cam încurcat. O să regrete.

— Tocmai de asta plec. Nu mai pot.

— Nu plecați. Serghei o să plece el.

— De unde știți?

— Am o relație bună cu șeful. Suntem prieteni de ani de zile. Serghei a greșit unde nu trebuia.

Biroul lui Oleg arăta ca o mică garsonieră. Avea frigider, cuptor cu microunde și o canapea.

Oleg i-a pregătit patul, iar el a stat toată noaptea la calculator, lăsând-o să doarmă liniștită.

A doua zi Serghei și-a dat demisia în liniște.

Dar acasă a făcut un scandal uriaș soției…

— Ai înnebunit de tot? striga Serghei, trântind ușa atât de tare încât a zguduit toată casa.

— Nu mai lucrezi acolo și nici nu mai vii acasă noaptea, dar dormi liniștită în biroul altui bărbat?!

Zlata îl privi calm.

Pentru prima dată după mulți ani nu mai simțea frică.

— Nu mai ridica vocea la mine. Nu mai ai dreptul.

— Cum adică nu mai am dreptul? Eu sunt bărbatul în casa asta!

— Exact. În casa asta. Care e pe numele tău.

Serghei tăcu pentru o clipă.

Își dădea seama că tocmai acolo o durea cel mai tare.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca, spuse el rece. Apartamentul e al meu.

Cuvintele lui au căzut în cameră ca niște pietre grele.

Douăzeci de ani de viață împreună.

Și totul se reducea la asta.

„Poți pleca.”

Zlata inspiră adânc.

— Plec, spuse ea simplu.

Serghei rămase surprins.

— Serios?

— Da. Dar nu cum crezi tu.

În acea seară Zlata și-a strâns câteva lucruri într-o geantă mică.

Nu avea unde să meargă.

Dar pentru prima dată după mult timp simțea că respiră.

A dormit din nou în biroul lui Oleg.

Dimineața, la cafea, el o privi atent.

— Ce ai de gând să faci?

— Nu știu.

— Ba știi.

Ea ridică din umeri.

— Am patruzeci și trei de ani. Fără casă, fără serviciu și fără soț.

— Nu e chiar așa.

Oleg scoase telefonul.

— Șeful m-a sunat dimineață. A aflat tot. Și nu i-a plăcut deloc povestea cu Serghei.

Zlata îl privi mirată.

— Șeful spune că tu rămâi la firmă.

— Cum adică?

— Serghei nu doar că a plecat… dar a plecat cu scandal. Și a încercat să bage firma într-o combinație dubioasă cu niște contracte.

Zlata clipi des.

— Nu se poate…

— Ba se poate. Șeful a aflat. Și acum Serghei nu mai are nici job, nici reputație.

Pentru prima dată după multe luni, Zlata simți ceva ciudat.

Nu bucurie.

Mai degrabă o liniște profundă.

Viața avea grijă să pună lucrurile la locul lor.

O săptămână mai târziu, Polina a venit în vizită.

S-au așezat în bucătăria mică din biroul lui Oleg, care devenise temporar locuința Zlatei.

— Mamă, tata a plecat din oraș, spuse fata încet. Se pare că are niște datorii.

Zlata dădu din cap.

Nu mai simțea nimic.

Doar o oboseală mare.

— Și mai e ceva.

— Ce?

Polina zâmbi.

— Am vorbit cu Radu. Vrem să vă ajutăm să luați un apartament mic. Avem niște bani puși deoparte.

Zlata simți cum i se umezesesc ochii.

— Nu pot accepta.

— Ba poți. Tu ne-ai crescut.

În acel moment, Oleg intră cu două plase de la magazin.

— Am luat cozonac și niște plăcinte.

Se opri când văzu scena.

— Deranjez?

Polina îl privi atent.

Apoi zâmbi larg.

— Nu. Cred că deloc.

După câteva luni, Zlata s-a mutat într-un apartament mic, dar luminos.

Avea din nou serviciu.

Avea liniște.

Și, în unele seri, avea și companie.

Oleg venea cu prăjituri, cu glume și cu povești.

Într-o seară, stând pe balcon, Zlata s-a gândit la vorbele lui Serghei.

„Femeile îmbătrânesc mai repede.”

Zâmbi.

La patruzeci și trei de ani, viața ei abia începea.