Ai îmbătrânit, Oana”, i-a spus el și a plecat la una mai tânără

În prag nu stătea Oana.

Primul lucru pe care l-a văzut Andrei a fost un bărbat înalt, solid, îmbrăcat simplu, într-o cămașă albastră și pantaloni negri. Ținea în mână o cană de cafea, iar în spatele lui, din apartament, venea miros de mâncare proaspăt gătită.

Andrei a clipit des, de parcă nu înțelegea ce vede.

— Da? pe cine căutați? a întrebat calm bărbatul.

În acel moment, din interior s-a auzit vocea Oanei:

— Mihai, cine e la ușă?

Andrei a simțit cum i se strânge stomacul.

Oana a apărut câteva secunde mai târziu. Nu plângea. Nu părea distrusă. Nu părea nici măcar supărată.

Arăta… liniștită.

Purta o rochie simplă de casă, părul prins lejer, iar pe chip avea o expresie calmă pe care Andrei nu o mai văzuse de ani de zile.

Pentru o clipă, nimeni nu a spus nimic.

Andrei a ridicat buchetul de trandafiri, ca un om care încearcă să-și amintească de ce a venit.

— Oana… eu… am venit să vorbim.

Privirea ei s-a oprit pe flori, apoi pe valiza mică de lângă picioarele lui.

— Să vorbim? a repetat ea liniștit.

Mihai s-a retras un pas înapoi, fără să spună nimic, dar era clar că nu pleacă nicăieri.

Andrei a simțit pentru prima dată că nu mai controlează nimic.

— Am făcut o greșeală… a început el. A fost o prostie. Am crezut că… că viața poate fi altfel.

Oana a ridicat ușor o sprânceană.

— Cu fata aia?

Andrei a înghițit în sec.

— Nu a mers. Nu era… cum credeam.

Adevărul era mult mai simplu. După două luni, studenta îi spusese clar: „Nu sunt mamă pentru tine”. Fata plecase înapoi la părinți, iar Andrei rămăsese fără bani, fără casă și fără plan.

A strâns din nou buchetul de trandafiri.

— Oana… hai să o luăm de la capăt. Pentru copil. Pentru familie.

Pentru prima dată, Mihai a râs ușor.

Nu batjocoritor. Mai degrabă surprins.

Oana însă nu râdea.

— Andrei, știi ce e interesant? a spus ea încet.

El a tăcut.

— În ziua în care ai plecat, credeam că viața mea s-a terminat.

Andrei a dat din cap, convins că urmează partea în care ea recunoaște cât de mult l-a iubit.

Dar Oana a continuat:

— Primele două săptămâni au fost groaznice. Plângeam noaptea. Nu dormeam. Mă întrebam ce am făcut greșit.

Andrei a lăsat ușor capul în jos.

— Apoi, într-o dimineață, m-am trezit și mi-am dat seama de ceva.

— Ce?

— Că în sfârșit casa e liniștită.

Cuvintele au căzut ca o piatră.

Oana a arătat spre bucătărie.

— Mihai e fratele vecinei de la doi. M-a ajutat să repar mașina de spălat când s-a stricat. Apoi a început să vină uneori cu mâncare pentru copil. Pentru că știa că lucrez mult.

Mihai a ridicat ușor din umeri.

— Nu era mare lucru.

Oana a continuat:

— Între timp am primit o promovare la serviciu. Salariul meu e acum aproape 7.000 de lei. Am mutat copilul la o grădiniță mai bună. Și pentru prima dată după mulți ani… am bani care rămân și pentru mine.

Andrei a simțit că obrajii îi ard.

— Oana… eu pot să schimb lucrurile.

Ea a dat din cap.

— Nu.

Un singur cuvânt.

— Dar copilul? a încercat el.

— Îți poți vedea copilul. Oricând vrei. E tatăl tău și nu o să-i iau asta.

Andrei a prins speranță.

— Atunci…

Oana a făcut un pas înainte și a luat buchetul din mâna lui.

Pentru o clipă, inima lui a tresărit.

Dar ea s-a întors și l-a pus pe masa din hol.

— Trandafirii îi păstrez. Sunt frumoși.

Apoi l-a privit drept în ochi.

— Dar viața mea… nu mai e de vânzare.

Mihai a închis calm ușa.

Clicul încuietorii a sunat mai tare decât orice ceartă.

Andrei a rămas singur pe palier.

Pentru prima dată după mulți ani, a înțeles ceva simplu.

Unele uși nu se închid cu zgomot.

Se închid liniștit.

Și definitiv.