Eram la jumătatea unei cine extrem de scumpe

— Vorbești despre Auditly, — am spus.

Vocea mea a rămas calmă. Fără tremur, fără ridicare de ton. Doar o afirmație simplă.

Iar liniștea care a urmat a schimbat complet atmosfera din încăpere.

Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.

Radu a clipit primul.

— Ce vrei să spui? a întrebat el, râzând scurt, ca și cum gluma încă nu se terminase.

Ioana și-a înclinat ușor capul, studiindu-mă. Zâmbetul ei era încă acolo, dar devenise mai rigid.

— Auditly e compania în care investim, a spus ea. Startupul acela de inteligență artificială pentru verificarea firmelor.

Am dat din cap.

— Știu.

Radu a ridicat sprâncenele.

— Ei bine… ce legătură are asta cu tine?

Am scos telefonul din buzunar și l-am pus pe masă. Ecranul s-a aprins.

— Pentru că eu l-am construit.

Radu a râs.

Un râs scurt, superior.

— Sandra, te rog… noi vorbim de o companie evaluată la aproape 4 milioane de lei.

— Da, am spus calm. Știu exact cât valorează.

Ioana s-a lăsat ușor pe spate.

— Uite, e drăguț că vrei să participi la conversație, dar…

— L-am construit acum trei ani, am spus eu. Sub pseudonim.

Tata s-a încruntat.

— Sandra, nu e momentul pentru povești.

— Nu e poveste.

Am deblocat telefonul și am deschis un email.

— Asta e prima ofertă de cumpărare. 600.000 de lei. Am refuzat-o.

Radu s-a aplecat.

A citit.

Zâmbetul lui a dispărut puțin.

Ioana a întins mâna.

— Pot să văd?

I-am întins telefonul.

În timp ce citea, expresia ei s-a schimbat încet.

Nu brusc. Nu dramatic.

Doar… încet.

Ca atunci când cineva își dă seama că a făcut o greșeală foarte mare.

— Radu… a murmurat ea.

Radu s-a aplecat și mai mult peste telefon.

Ochii i s-au mărit.

— Nu se poate…

Mama m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Sandra… ce înseamnă asta?

Am ridicat ușor din umeri.

— Înseamnă că „macro-ul meu din Excel” verifică anual firme în valoare de peste 200 de milioane de lei.

Chelnerul a venit cu vinul.

Nimeni nu l-a observat.

Tata s-a îndreptat în scaun.

— Dacă asta e adevărat…

— Este.

Ioana a pus telefonul pe masă.

Pentru prima dată de când o știam, părea nesigură.

— Noi… am semnat deja o scrisoare de intenție să cumpărăm Auditly.

Am înclinat capul.

— Știu.

Radu m-a privit fix.

— Tu… ai știut?

— De o săptămână.

Tăcerea a devenit grea.

În jurul nostru, restaurantul continua să trăiască. Oamenii râdeau, paharele se ciocneau, muzica curgea liniștit.

La masa noastră însă era liniște totală.

— Sandra… a spus mama încet. De ce nu ne-ai spus?

Am privit-o.

— Pentru că nu m-ați întrebat niciodată ce fac.

Nimeni nu a răspuns.

Tata a oftat.

— Cât… valorează acum compania?

Am inspirat adânc.

— Ultima evaluare? Aproximativ 18 milioane de lei.

Radu a încremenit.

Ioana s-a albit la față.

Tata a rămas cu paharul în aer.

Mama și-a dus mâna la gură.

— Optsprezece… milioane? a șoptit ea.

Am dat din cap.

— Da.

Radu a început să râdă.

Dar nu mai era râsul lui sigur.

Era râsul cuiva care încearcă să înțeleagă că a stat toată viața lângă ceva valoros fără să-și dea seama.

— Deci… tu…

— Da, am spus simplu.

Am luat din nou furculița.

Friptura era încă acolo.

Am tăiat o bucată mică.

— Eu sunt fondatorul.

Am mâncat liniștită.

Iar pentru prima dată în viața mea, la masa aceea, nimeni nu mai râdea.