Un motociclist bătrân leșină într-un magazin, iar managerul îl dă afară în timp ce moare

Motoarele răsunau ca un tunet pe asfalt, unul după altul, până când parcarea a devenit neîncăpătoare. Peste zece motocicliști opriseră în linie, toți îmbrăcați în geci de piele, cu priviri tăioase și pași hotărâți, ca niște soldați veniți la apel. Se vedea clar că nu erau acolo pentru scandal, ci pentru fratele lor.

Eu eram deja în genunchi lângă Horia, încercând să îi slăbesc vesta și să îl pun într-o poziție în care să poată respira. Îl simțeam rece, tot mai rece, iar respirația îi era scurtă, dureroasă, aproape un șuierat.

Unul dintre motocicliști, un bărbat robust pe nume Marian, s-a apropiat fulgerător.

— Cine l-a pus așa? a urlat el.

Am arătat spre Daniel, care între timp pășise înapoi, cu brațele încrucișate, încercând să pară stăpân pe situație, deși ochii îi trădau frica.

— A avut un atac, am spus apăsat. I-am spus să sune la 112, dar nu a vrut să mă asculte.

Un murmur furios a trecut prin grupul de motocicliști. Unul a intrat în magazin, altul a scos telefonul și a sunat rapid după ambulanță, iar al treilea i-a pus lui Horia pastila de nitroglicerină sub limbă.

— Frate, rămâi cu noi, îl încuraja Marian șoptit. Nu pleci nicăieri fără noi. Ți-am promis că mai mergem o tură, ține minte!

Ochii lui Horia s-au mișcat slab, ca și cum ar fi vrut să zică ceva, dar nu mai ieșea niciun sunet.

În jurul nostru, oamenii din magazin începuseră să iasă afară, ținând pungile lipite de corp, unii roșii de rușine, alții încă filmand, de parcă era spectacol, nu viața unui om.

Atunci am simțit cum sângele mi se urcă în cap. M-am ridicat brusc și am spus cu voce tare:

— Vă e frică de haine, nu de adevăr! Nu ați văzut un om, ci o etichetă!

Câțiva au întors privirea, dar nimeni n-a zis nimic.

Ambulanța a sosit în câteva minute, dar pentru noi păreau ore. L-am urcat pe Horia pe targă și am plecat cu ei, pentru că la acel moment nu mai eram doar o martoră. Eram singura persoană care își asumase responsabilitatea.

Motocicliștii au pornit din nou motoarele, escortând ambulanța ca pe o procesiune militară. Șoseaua vuia, iar oamenii se opreau să privească. Pentru prima dată, Horia era tratat ca ceea ce fusese toată viața: un om cu demnitate.

La spital, l-au dus direct în sala de intervenții. Eu am rămas pe un scaun, tremurând. Marian s-a aplecat lângă mine.

— Nu toți oamenii sunt răi, mi-a spus el. Dar unii au nevoie de lecții. Și azi vor primi una.

Dimineața următoare, am aflat că Horia trăia. Era slăbit, dar stabil. Când m-a văzut, a zâmbit ușor, cu lacrimi în ochi.

— Mulțumesc, Ana… Dacă nu erai tu…

— Nu eu, ci adevărul, i-am răspuns.

După câteva zile, motocicliștii s-au întors la magazin, dar nu cu scandal. Au venit cu flori, o coroană și un tablou înrămat cu Horia în tinerețe, în uniformă militară.

Pe panglică scria simplu:

„Respectul nu se poartă în haine. Respectul se poartă în suflet.”

Managerul Daniel a fost concediat în aceeași zi. Magazinul a instalat ulterior un panou la intrare, pe care scria cu litere mari:

„În acest loc, orice om în nevoie primește ajutor. Indiferent cum arată.”

Iar eu am învățat ceva ce nu voi uita niciodată:

Nu judeca după haine. Judecă după inimă.