Tania, unde ești? Eu și mama te așteptăm de mult

Bunicul a zâmbit slab.

— Ba am, totuși, ceva pentru tine… dar o să afli la timpul potrivit.

Atunci nu i-a dat importanță. Era prea speriată să-l piardă.

După câteva zile, bunicul s-a stins liniștit.

Viața Taniei s-a rupt în două.

A rămas singură din nou.

Dar, la câteva săptămâni după înmormântare, a aflat despre garsoniera din oraș — cumpărată pe numele ei, în tăcere, cu ani în urmă. Bunicul vânduse bucăți de pământ, muncise, strânsese fiecare leu.

Pentru ea.

— Să nu fii niciodată pe drumuri, — îi spusese în scrisoarea lăsată.

De atunci, garsoniera nu fusese doar un loc.

Era rădăcina ei.

Amintirea lui.

Siguranța ei.

Iar acum… tocmai acceptase s-o vândă.

Cu gândul ăsta în minte, Tania a ajuns în fața blocului. A urcat scările repede, cu inima bătându-i tare.

A deschis ușa.

În sufragerie era lumină, masa era întinsă, iar pe perete atârna o hârtie scrisă de mână: „La mulți ani!”

Mama lui Paul era acolo, zâmbitoare.

Iar Paul… stătea în mijlocul camerei, vizibil emoționat.

— Ei? Ai venit în sfârșit, — a spus el.

— Da… și am o veste, — a început Tania.

— Stai! Mai întâi eu, — a zis el repede.

A scos din buzunar un dosar.

— Am reușit. Ne-au aprobat creditul.

Tania a clipit.

— Cum…? Dar nu aveam avansul…

— Am rezolvat eu, — a spus el, evitând privirea ei.

Inima Taniei a tresărit.

— Cum adică?

În acel moment, mama lui a intervenit, calm:

— A vândut garsoniera ta.

Tăcere.

Totul s-a oprit.

— Ce…? — vocea Taniei a devenit abia un șoptit.

Paul a încercat să zâmbească.

— Era oricum planul, nu? Am grăbit lucrurile. Am găsit cumpărător bun. Am făcut o hârtie cu datorie, semnată în locul tău… ca să nu pierdem oferta.

Respirația i s-a tăiat.

— Ai făcut… ce?

— Hai, nu dramatiza. E pentru binele nostru, — a ridicat el din umeri.

În acel moment, ceva s-a rupt în ea.

Nu garsoniera.

Nu planurile.

Încrederea.

Tania s-a dus încet până la masă, a luat dosarul și l-a deschis.

Era adevărat.

Semnătura nu era a ei.

Dar actele erau deja pornite.

A ridicat privirea.

Nu mai era femeia care aluneca pe gheață ca un copil.

Era altcineva.

— Tu nu ai vândut o garsonieră, Paul, a spus ea calm. Ai vândut ultimul lucru pe care îl mai aveam de la familia mea.

El a dat ochii peste cap.

— Iar începi…

— Nu, a spus ea ferm. Eu termin.

Și-a luat haina.

— Unde pleci? — a întrebat el, surprins.

— Acasă.

— Păi aici e casa ta!

Tania s-a oprit în ușă.

S-a întors încet.

— Nu. Aici a fost doar o greșeală.

Și a plecat.

A doua zi, a mers direct la un avocat.

În câteva săptămâni, vânzarea a fost blocată.

Semnătura falsă.

Contractul anulat.

Paul a rămas și fără bani, și fără explicații.

Iar Tania…

A rămas cu garsoniera.

Mică.

Dar a ei.

Într-o seară, stătea pe balcon, cu o cană de ceai în mână, privind orașul.

Nu mai era căsătorită.

Nu mai avea planurile de atunci.

Dar avea ceva mai important.

Pe ea.

Și liniștea.

A zâmbit ușor.

— Ai avut dreptate, bunicule… n-am rămas pe drumuri.