Te-am înșelat, Cătălina.

Și atunci mi-a venit în minte un gând care m-a lovit mai tare decât orice cuvânt spus de Cătălina.

Nu eu o părăseam pe ea.

Ea mă scosese deja din viața ei.

Doar că eu aflam asta abia acum.

În seara aceea, n-am mai mers la Mariana. Am rămas în mașină, parcat în fața blocului, cu mâinile pe volan și privirea pierdută.

Pentru prima dată, nu mai știam unde e „acasă”.

Am urcat târziu. Lumina din bucătărie era aprinsă.

Cătălina stătea la masă, cu o cană de ceai. Nu s-a uitat la mine.

— Ai luat pâine?

Am lăsat punga pe masă, fără un cuvânt.

— Bun, — a zis simplu.

M-am așezat în fața ei.

— De când știi?

S-a uitat în sfârșit la mine.

Privirea ei nu avea nici furie, nici lacrimi. Doar… liniște.

— De aproape un an.

Am simțit cum îmi cade stomacul.

— Și… de ce n-ai zis nimic?

— Pentru că voiam să văd cât de departe mergi.

Cuvintele ei au căzut greu.

— Și?

— Și ai mers până la capăt.

Tăcere.

— Nu te-am dat afară pentru că nu era nevoie, — a continuat ea calm. — Omul pleacă singur când nu mai are loc într-o viață.

M-am uitat în jur. Totul era la locul lui. Curat. Ordine.

Dar pentru prima dată… nu mai era și al meu.

— Mâine îmi iau lucrurile, — am spus încet.

— Fă cum crezi.

Atât.

Fără dramă. Fără lacrimi.

A doua zi, mi-am strâns hainele în două genți.

Zece ani… încăpeau în două genți.

Când am ieșit pe ușă, Cătălina nici nu s-a ridicat.

— Ai grijă de tine, — a spus doar.

Am vrut să spun ceva. Orice.

Dar nu mai aveam ce.

La Mariana… lucrurile nu erau cum îmi imaginasem.

Garsoniera era mică. Aerul greu.

Ea era nervoasă.

— Ai adus bani? — asta a fost prima întrebare.

Nu „cum ești”, nu „ți-a fost greu”.

Am scos din buzunar câteva sute de lei.

A oftat.

— Cu asta ce facem?

Zilele au început să semene între ele.

Certuri.

Presiune.

Facturi.

Cereri.

— Trebuie să ne mutăm! — spunea ea. — Trebuie bani! Copilul vine!

Și atunci am înțeles ceva dureros.

Nu iubirea mă adusese aici.

Fuga de liniște.

Iar liniștea… fusese, de fapt, fericire.

Într-o seară, m-am întors iar în fața blocului vechi.

Nu am urcat.

Am stat doar și m-am uitat la geamul bucătăriei.

Lumina era aprinsă.

La fel ca înainte.

Doar că… fără mine.

Și pentru prima dată, am simțit nu libertate.

Ci pierdere.

Una adevărată.

Pentru că unele lucruri nu se rup cu scandal.

Se termină în liniște.

Și tocmai de asta… nu mai pot fi niciodată reparate.