I-a pus în față nevestei hârtiile de divorț

Am ridicat privirea din hârtii și l-am privit drept în ochi.

Nu mai era nimic din femeia care tremura altădată când ridica tonul. Nu mai era frica aia surdă că o să rămân singură. Era liniște. O liniște care îl neliniștea pe el.

—Sigur vrei să semnez asta? am întrebat încet.

Andrei a oftat iritat.

—Elena, nu începe. Am vorbit deja. Nu mai are rost.

Am închis dosarul și l-am împins ușor înapoi spre el.

—Atunci hai să citim împreună, am spus, calm.

Doamna Mariana a ridicat din sprâncene, ușor deranjată.

—Nu cred că e nevoie de…

—Ba da, e nevoie, am întrerupt-o. Pentru că văd că lipsesc niște lucruri importante.

Andrei s-a încruntat.

—Despre ce vorbești?

Am deschis geanta și am scos un teanc de hârtii, mult mai gros decât dosarul lui.

Le-am pus pe masă, una peste alta.

—Despre casa asta, de exemplu. Despre terenul de la țară. Despre conturile alea despre care ai „uitat” să menționezi.

S-a făcut liniște.

Pentru prima dată, i-am văzut pe amândoi pierzându-și siguranța.

—Nu știu ce vrei să faci… a început el.

—Nu vreau nimic, am spus. Doar adevărul.

Am tras prima foaie și i-am arătat-o.

—Transferuri repetate către Valeria. Sume destul de mari. Din contul firmei.

El a înghețat.

—Nu e ce crezi…

Am zâmbit ușor.

—Ba e exact ce cred. Și nu doar eu.

Am scos telefonul și am deschis un mesaj.

—Avocata mea deja a analizat tot. Inclusiv faptul că ai folosit bani din firmă în scop personal. Știi cum se numește asta, nu?

Doamna Mariana s-a albăstrit la față.

—Andrei… ce e asta?

El nu mai spunea nimic.

—Și mai e ceva, am continuat. Contractul de casă e pe numele amândurora. Dar creditul… e doar pe numele tău.

Am lăsat propoziția să cadă greu.

—Dacă mergem pe varianta ta „civilizată”, tu pleci. Eu și Sofia rămânem aici. Iar tu continui să plătești.

L-am văzut cum înghite în sec.

—Nu poți să faci asta.

—Ba pot, am spus simplu. Și nici nu e tot.

Am scos ultima hârtie.

—Am deja două proiecte noi semnate. Încep luna viitoare. Nu mai depind de tine.

În ochii lui a apărut ceva ce nu mai văzusem niciodată: teamă.

—Elena, hai să discutăm altfel…

—Prea târziu.

M-am ridicat.

—Știi ce e interesant? am spus, luând geanta. Nu m-ai pierdut azi.

Am făcut o pauză, privind spre el.

—M-ai pierdut în seara în care ai ales să mă minți.

Am ieșit din cameră fără să mă uit înapoi.

Afară, aerul era rece, dar curat.

Am inspirat adânc.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam apăsare în piept.

Telefonul a vibrat.

Un mesaj de la Sofia: „Mami, vii să mă iei?”

Am zâmbit.

—Vin, iubita mea.

Am pornit mașina.

În oglinda retrovizoare, casa rămânea în urmă.

Dar, pentru prima dată, nu mai era o pierdere.

Era începutul.